înspăimânta o mână de japonezi pe noi EUROPENI deslegători ai atâtor probleme, călărind dansul 
electricităţilor, rupând arc în descleştare ţipătul undelor herţiene. 
Nu, sfârşitul nu va veni din afară, ci din noi. Autoflagelare, după ce a înfăptuit trei-patru discipline 
uriaşe Europa va muri din plictiseală. 
Dela culmea aceasta, simţurile exasperate, poezia nu mai poate fi bâlbâială stearpă. Ezitarea sfărâ 
mată îndrăzneala urcării pe cupole, cuvinte scăpărând lumină nouă infuziune de sânge, ne trebuie 
o deznădejde netrăită, o tristeţe alta. 
11 priviam pe Ronda înfiorând capetele blege aplecate spre el într’o admiraţie fricoasă. Lacheii ser- 
viau în ceşti străvezii îngheţate din fructe savant păstrându-şi aroma, înţepând limba cu o voluptate 
barbară. 
Mă depărtai de sala mare a festinului. Un jazzband îşi despletia furia, înlănţuia mâinile desbrăca 
trupurile de carne, pieptăna nervii. 
Treceam prin odăile cu pereţi de mozaic sau sticlă. Câtă bogăţie, îmi spuneam, ce minunată e ri 
sipirea avuţiilor inutil, fără binefacerea satisfacţiei imediate. 
Intr’un ungher, pe umăr apăsarea unei mâini şi o voce cu o intonare străină: 
— Hiras ! 
O clipă mi-am chinuit memoria. Câte nume rostite într’o seară. Ochii erau depărtaţi ca două bărci 
căutându-se pe suprafeţe diferite. Gura aproape vânătă şi trupul unghiular şi pietros. Dintr’o dată 
i-am găsit numele: 
— D-ra Rissova.. 
— Da! Clara Rissova. 
Şi d-ta Hiras, Hiras Kreach. Iţi ştiu numele ca pe al unei plante pentru vindecarea rănilor. Formulă 
te-am învăţat din intrevorbirile cu mine. Ghicesc în d-ta o sensibilitate proprie mie. Şi toată seara 
te-am urmărit iubindu-te. 
Mă simţeam inundat de gestul, de făptura aceasta: Clara Rissova. Glasul ei, (îmi vorbia franţuzeşte 
cu un accent maghiar) pornia mai mult din mine decât dintr’nsa. îmi porunci: 
— «Mă vei întovărăşi acasă». 
Fireşte, mi-am luat rămas bun numai dela D-ra T. care — necunoscând mobilul dezertării mele — 
se învinovăţia insistând. In vestiar am găsit-o pe Rissova îmbrăcându-şi nervos blana. Portarul re- 
verenţios aştepta binecuvântarea monedei. 
Iama era timpurie, zăpada sub paşi se sfărâma, ca mătăsuri aplaudând. După parcul Ioanid trecurăm 
prin grădina Icoanei. Frunze şi bănci cu glasuri tremurau oglinzi destrămându-se. 
Trupul Rissovei se lipia fierbinte ca nisip înfiorându-mă. 
— Hiras, mă înţelegi, îi iubesc pe Napoleon, pe Jean d’Arc şi pe tine. 
— Pe Napoleon? 
— Desigur. Fiindcă era mic şi a fost mare. In Jeana d’Arc, hal ha! mă iubesc pe mine. 
Cei şaptesprezece ani ai Rissovei, mă răzvrătiseră. Eram aproape de poarta parcului (poarta vea 
cului, ce tâmpeniei) Vântul ne servia în aer numele, o mână invizibilă îmi număra coastele. In 
destăinuiri Rissova: 
— Locuiesc la unchiul meu. II cunoşţi ? E foarte bogat. Eu sunt săracă. Mama e institutoare în Un 
garia. E bătrână. Fără ştirea ei am locuit o lună Parisul, două săptămâni Londra, zece zile Viena. 
De şase luni stau aice: Dar acum vom pleca împreună să cucerim lumea. 
In mers genunchii îi pocneau, artritism uscat. Străbăteam bulevardul Dacia, răcoarea umedă a zăpezii, 
îmi zgâria unghie oboseala. Ne oprirăm în faţa unei case cu fereşti mari. Rissova îmi muşcă încă 
odată buzele, apoi se pierdu arătare prin poartă de fier, înaltă, 
îmi strigă: — 3/93 te aştept mâine la zece. 
A doua zi fireşte, Ja ora fixată, am chemat-o 3/93. Numărul de telefon are ceva din invocaţiile mis 
tice. I-am recunoscut, vocea, de departe seringă înţepându-mi morfină. 
Am revăzut-o în după masa acea. Mătuşa ei m’a primit, o femeie trecută vopsindu-şi prea mult faţa 
cu un gest amintind unda bălţilor odată torente. Am stat puţin în salonul de primire apoi am fost 
condus în odaia Rissovei. De aci ferestrele dădeau în curte. Umbre scoborau pe funii întrecându-se 
respirând aburii zăpezii când ne despărţirâm. Mă durea capul şi simţeam că o vraje îmi rodea măduva 
înebunindu-mă. 
întâmplarea începea de aci. 
Mă înţelesesem cu Rissova să revin după miezul nopţii. Aveam să-i bat în geam după ce înşelând 
atenţia servitorilor voi fi străbătut neobservat curtea. Eram conştient ? Revenisem. Rissova a deschis 
fereastra şi a apărut pată albă pe o retină de închipuire. Nu, nu, scrâşnetul ăsta mă doare, arcul 
inimii ţipă. Rissova a sărit fereastra e în cămaşa de noapte şi cu pieptul foarte gol cu degetele 
îngenuchiind frigul ceasului. Parcul Ioanid e în dosul casei. Trecem pe bulevard atât de abstract 
ca două linii pe o planşă inginerească. Pe alei bruma scânteie ca reclamă a unui institut dentar. 
Ne-am iubit înlănţuindu-ne trupurile în zăpadă. Rissova a respins îmbrăţişarea paltonului pe care, 
în spaima goliciunii i-o oferisem. Voluptatea în panică în zăpadă, strangulând vinele exasperând 
ejaculările, şi glasul Rissovei material ca briceag : 
Zăpadă binecuvântată de aluminium 
Eşarfă strălucire inutilă 
Ne dăruim acum pământului 
fierbinte în răceală 
Şi Parcul Ioanid şi-a deschis toate arterele vântului 
Ce imn trupului meu zăpadă, 
Când lupii se nâpustiau între armatele lui Ludovic al Xl-lea 
şi gloria lui Napoleon sucombă în Jurul Moscovei 
sunt incendiaiă acum ca 
vechea cetate rusă