PUNCT No. 5 
DECEMBRIE 19 2 4- 
PERSOANELE: 
Rabinul, 55 de ani. 
Rebeca, fiica sa, 22 de ani. 
Bătrânul. 
Fiedor, ţiul său, 28 de ani. 
Doctorul Isac Levi. 
Contele Kusov, 60 de ani. 
O lucrătoare. 
REBECA 
Piesă în două părţi. 
Acţiunea se petrece, în zilele noastre, 
într’un oraş de provincie din Rusia. 
PARTEA INTAIA 
O cameră mică, întunecată şi sărăcăcioasă. 
Odaia e luminată de o singură lumânare. 
In timp ce se ridică cortina, rabinul în 
chide biblia, care o ţinia pe genunchi. 
Rebeca — (Cu fruntea lipită de geam). Ninge 
mereu. 
abinul. — Cerul este întunecat. 
Ibeca. — Fulgi mari se lipesc de geamuri. 
In curând, nu voiu mai vedea 
casele, copacii, strada. 
Rabinul.— Suntem din ce în ce mai singuri. 
Rebeca. — Atât de singuri. 
Rabinul — (Tac. Ascultă) Auzi? 
Rebeca. — Da. Geme vântul. 
Rabinul. — Numără morţii de astăzi. 
Rebeca. — Gemetele lui sunt ca strigătele 
celor cari mor. 
Rabinul. — Mânia Domnupk apasă asupra 
noastră. 
Rebeca. — E vântul. 
Rabinul. — Mie frig. 
Rebeca. — Focul se stinge. 
Rabinul — Mi-e frig, foarte frig... Mai avem 
lemne.? 
Rebeca. — Puţine.. (Aruncă lemne în sobă). 
Rabinul. — Puţine... 
Rebeca. — Culcă-te, tată. 
Rabinul. — Nu încă. 
Rebeca. — E târziu. 
Rabinul. —Nu e decât ora şase. 
Rebeca. — Dar, ieşti cam bolnav. 
Rabinul. — Am friguri. 
Rebeca. Culcă-te, dacă mă iubeşti. 
Rabinul —Te ascult. (Se culcă pe pat,) 
Rebeca.—Nu trebuia să ieşi azi de dimi 
neaţă. 
Rabinul.—Am fost nevoit. 
Rebeca. — Unde ai fost? 
Rabinul. — La Templu. 
Rebeca. —Te-ai rugat pentru noi. 
Rabinnl. — Da... M’am rugat pentru ei. 
Rebeca. — Peutru neamul nostru ? 
Rabinul. — Da. 
Rebeca. — (Pauză Se uită la el). Tremuri? 
Rabinul. — Nu-i nimic... Suntem slabi. 
Rebeca. — Dumnezeu ne-a uitat. 
Rabinul. — Trebue să ne rugăm. 
Rebeca. — Trebue să ucidem. 
Rabinul. — Sângele e arma celor grosolani. 
Rebeca. — Celor puternici şi fără teamă. 
Rabinul. Crezi? 
Rebeca. — Sunt sigură. 
Rabinul. — Nu eşti pe drumul cel drept, Re 
beca. Prin cugetare numai, ne 
apropiem de Dânsul. 
Rebeca. — (Foarte încet). Lui Dumnezeu 
nu i-e milă de oameni. 
Rabinul. — Dumnezeu e stăpânul nostru. Eu 
nu-i sunt decât slugă. Menirea 
mea este să mă rog Lui. 
Rebeca. — Ruga... nădejdea celor slabi. 
Rabinul. Fiica mea nu mânia pe acel care 
a năpăstuit neamul lui Israel, 
căci numai el poate să-i redea 
fericirea pierdută. Trebue să ne 
rugăm... Mi-e frig. 
Rebeca. — înveleşte pe tatăl său). Odihneş- 
te-te. Mâine te vei simţi, iarăşi, 
bine. (Pauză.) 
Rabinul. — Gemetele vântului mă chinuesc. 
Fiecare sgomot imi pătrunde în 
creier. E groaznic! Par’c’ar fi 
sfârşitul lumii. 
Rebeca. — (Tăcere mai lungă). Poimâine tre 
bue să mergem la cimitir. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Rebeca. 
Rabinul. 
Se’mplineşte un an... 
Un an decând ne-a părăsit. 
E fericită: numai aude nimic, 
numai vede nimic, nu se mai 
teme de nimic. 
Mormântul va fi troenit de zăpadă. 
Până şi ultima amintire dela ea 
se va pierde. Uitarea. Doria ui 
tarea, căci a suferit mult. Ura 
şi nedreptatea oamenilor îi sdro- 
biseră, din copilărie, inima. 
Sărmana mamă! 
Moise a spus : ochiu pentru ochiu 
şi dinte pentru dinte, iar Na- 
zarineanu!: iertaţi greşelile gre 
şiţilor voştri... Şi iubiţi-vă unii 
pe alţii. Dar, cuvintele lui Moise 
au biruit, (Închide ochii). 
Vrei să dormi, tată? 
Da. 
(Cineva bate la uşă). 
Auzi? 
Ce? 
A bătut cineva la uşă. Mi-e frică. 
Deschide. 
Mi-e frică. Poate sunt ei.., fiarele 
sălbatice... vor să ne omoare. 
Martha. 
)eca. 
lor. 
Rebeca. 
Dumnezeu e cu noi. 
(Se aud din nou bătăi în uşă) 
Deschide, fata mea. 
Rebeca. (Deschizând uşa). Cine e acolo? 
O lucrătoare. — Eu sunt, Martha* 
Rebeca. — Ne-ai speriat. 
(Intră Martha). 
Martha. — E bolnav şi moare de foame. 
Rabinul. — Cine? 
Martha. — Copilul meu. 
Rebeca. — Cel mai mic? 
Martha. — Da. 
Rabinul. — Ce are ? 
Martha. — Anghină difterică. 
Rebeca. — Şi n’ai chemat un doctor? 
Martha. — In tot oraşul nu se găsesc doc 
torii. E pierdut! (Plânge). Şi 
n’a mâncat aproape nimic toată 
săptămâna. 
Rabinul. — Trebue să ne rugăm. 
Martha. — De ce ? E sfârşitul lumii. Dum 
nezeu ne-a uitat cu desăvârşire. 
Rebeca. — Peste tot ură. 
Martha. — Sânge şi morţi. 
Rabinul. S’ar zice că tot oraşul e locuit 
numai de umbre. 
Uitaţi-vă la mine! Muncesc toată 
ziua, pentru o bucată de pâine. 
M’au părăsit puterile... Şi ei ne 
stăpânesc numai prin spaimă. 
Rebeca — Trebue să-i ucidem. 
Marthaj — Dar, spaima ne-a învins. 
Rabinul.— Şi nimeni nu ştie, când va veni 
sfârşitul. 
Rebeca. — Niciodată. 
Martha. — Suntem slabi ca nişte copii. 
Rabinul.— Şi ce vrei dela mine? 
Martha. — Âş vrea să vii până la noi să 
vezi copilul, care e pe moarte, 
şi să mai alini durerea bărba 
tului meu. Bietul copil! Aşa de 
bun, aşa de frumos... Vino. te 
rog ! 
Rebeca. — Tata e bolnav. 
Rabinul. — Mă voiu duce. 
Rebeca. — Ninge. E foarte frig, tată. 
Rabinul. — Mă voiu duce. Au nevoe de mine. 
Dă-mi blana! 
Rebeca. — (Dându-î blana). Intoarcete re 
pede. 
Martha. - La revedere, domnişoară. 
(Rabinul şi Martha ies.) 
Rebeca. — (Joc de scenă). De ce s’a dus?* 
(Tăcere. Se aud gemetele vân 
tului). Şi vântul care numai în 
cetează... (Ascultă. Uşa se des 
chide încet. Rebeca speriată.) 
Cine-i ? 
Fedor. — (Intrând). Eu sunt. Bună seara 
Rebeca. — Mi-a fost teamă. 
Fedor. — Credeam că voiu găsi pe tata aici. 
Rebeca. — N’a venit încă. 
Fedor. — (O pauză). Nu pot trăi fără să 
te văd. 
Rebeca. — Lasă-mă! De ce vrei să mă chi- 
nueşti ? 
Fedor. — Privirea mea are nevoe de lumi 
nile adânci, cari zac în ochii 
tăi, gura mea... 
Destul! 
Ascultă-mă ! 
Ai jurat să nu-mi mai vorbeşti 
de dragostea ta. 
Fedor. — A^^răsi totul pentru tine. 
Rebeca. — 
Fedor. — Te iubesc de atâta 
^^^P^ă-mi puţină nădejde. 
Rebeca. — Nu pot minţi. 
Fedor. — Iubeşti pe-un altul. 
Rebeca. — (încet). Da... 
Fedor. — (După o tăcere.) Iubeşte... pe un... 
altul. Iubeşte... (Cu ură). Pe 
cinBfcSpune-mi. 
Rebeca. — E rte, foarte departe. 
Fedor. — Cine? 
Rebeca. — Nu-l cunoşti. 
Fedor. — (Rugând-o). Spune-mi cine e ! 
Rebeca.— A murit poate. 
Fedor. — (Către sine). Poate a murit. 
Rebeca.-— Fedor!... La ce te gândeşti? 
Fedor. — La nimic. Sunt prea trist. 
Rebeca.— De ce-mi vorbeşti mereu de 
acelaş lucru ? Te-âm rugat să-mi 
ascunzi iubirea ta... N.u vrei. 
Fedor. — Nu pot. De ani de zile, singura 
ţintă a vieţei mele eşti tu. Ieşti 
năzuinţa mea cea mai scumpă... 
Cu un cuvânt ai sdrobit totul, 
Rebeca. — Fedor! 
Fedor. — De ce ai spus acest cuvânt? 
Rebeca. — Nu înţelegi că sufăr şi eu? 
Fedor. — Da, dar iubeşti pe un altul. 
Rebeca. — Suferinţa mea e mai mare ca a ta. 
Fedor. — Nu spune asta. 
Rebeca. — Nu mă poţi înţelege. 
Fedor. — (Trist). Poate... 
Rebeca. — La ce să ne mai iubim ? Suntem 
ursiţi morţii. Ne vor ucide în- 
tr’una din zile. 
Fedor. — Vom fugi în altă ţară. 
Rebeca. — Dar, tata ? 
Fedor. — II vom lua cu noi. 
Rebeca. — E bătrân. 
Fedor. — Când să plecăm ? 
Rebeca. — Cine ştie ! 
Fedor. — Peşte câteva zile? (Joc de 
scenă). 
Rebeca. — E târziu şi nu s’a întors încă. 
Fedor. — Unde s’a dus. ? 
Rebeca. — Până la o lucrătoare, al cărei 
copil e pe moarte. Sunt îngri 
jorată.