PUNCT No. 14 
FEBRUAR! E 1925 
ZA I L STURM 
TABLOUL III 
Odaia lui Zail Sturm, mică şi întunecoasă. Zidurile sunt cenuşii şi pătate, mobilele se compun: dintr’un pat de 
lîier, o masă, două scaune, un lavabou. Pe masă sunt cărţi ş? sticluţe. Zail e bolnav şi dormitează. Câte-va minute 
trec în tăcere. Intră Sonia cu un pachet în mână. 
Ora 10 dimineaţa. 
Sonia : Bună ziua. Zail, Sonia: 
Zail: Bună ziua, micuţa mea, Zail: 
Sonia: Nu m’ai auzit, când am plecat de dimineaţă? Sonia: 
Zail: Nu. Zail: 
Sonia : Cum te simţi ? 
Zail: Rău. 
Sonia : (Punându-i mâna pe frunte) Iţi arde fruntea. 
Zail: îmi arde tot corpul. Sonia : 
Sonia : Eşti totuşi mai puţin nervos. Zail: 
Zail: Poate. 
Sonia: (Ia un scaun şi se aşează lângă pat) Doamne i Sonia : 
Zail: M’am săturat... Zail: 
Sonia : Te cred, sunt trei săptămâni de când eşti Sonia: 
bolnav. Zail: 
Zail: Febra asta blestemată nu vrea să mă pără- Sonia: 
sească. Zail : 
Sonia : încă puţină răbdare Zail, ori ce boală are un 
sfârşit. Sonia: 
Zail : Da... (Pauză) şi tu trebue să munceşti şi să Zail: 
cerşeşti pentru mine. Sonia : 
Sonia: Trebue. 
Zail: In frigul acesta. Zail : 
Sonia : Azi a mai scăzut gerul. Sonia : 
Zail: (Uitându-se pe fereastră) Cerul e cenuşiu. Zail : 
Sonia: Da, Sonia: 
Zail: Peste tot stoluri de corbi. O să mai ningă. Zail : 
Ce iarnă. Sonia: 
Sonia : Plâng pe acei cari sunt mai nenorociţi ca noi Zail : • 
pe cei ce nu pot lucra, pe cei ce nu găsesc 
de lucru, pe cei infometaţi, pe cei ce n’au Sonia : 
lemne, să-şi încălzească odăile. Noi trebue să Zail: 
fim fericiţi, nouă nu ne lipseşte nimic, nici Sonia : 
hrană, nici lemne... Zail: 
Zail: Ţie trebue să-ţi mulţumesc. 
Sonia: Nu. 
Zail : De ce ? 
Sonia: Nu trebue să-mi vorbeşti de ceeace fac pen 
tru tine. Sonia 
Zail: Nu ? Zail: 
Sonia: Nu. (Pauză) Sonia 
Zail: ...Picăturile, dă-mi picăturile... Repede ! Iar Zail: 
mi-e frig. Sonia 
Sonia : (Dându-i picăturile într’un pahar) Bea. Te vei Zail : 
simţi mult mai bine peste câteva clipe. Sonia 
Zail: Mă ’calmează. Zail: 
Sonia: Iţi fac mult bine. Sonia 
Zail: A’şi vrea să ştiu dacă sunt scumpe medica- Zail: 
mentele mele. Sonia 
Sonia(Privindu-1) N’ai nevoe să ştii. Zail: 
Zail: Totul costă scump. Sonia 
Sonia: Nu... trebue să te îngrijeşti. Zail: 
Zail: Sunt un păcătos. Sonia 
Sonia : Nu. Zail: 
Zail: Lupt contra destinului meu, contra minciunii Sonia 
care zace în sufletele noastre, contra instinc 
telor murdare care frământă pe oameni. Zail: 
Minciuna... 
Minciuna este fericirea şi forţa burghezului. 
Câte odată trebue să minţi. 
Nu, Sonia. Minciuna este sfârşitul odihnei su 
fletului şi a corpului, al veseliei, al fericirii 
noastre scurte. Minciuna, Sonia, e o otravă 
ireductibilă. 
Avem nevoe de minciună. 
Da, cei slabi, cei laşi, pentru a ascunde cri 
mele lor. 
(Distrată cu vocea mai tristă) Cei slabi ? 
Cei slabi şi cei laşi. 
Noi suntem toţi slabi.. 
Si laşi, 
Da. 
Di ce simţiţi nevoia ei?... Pentrucă ne te 
mem de adevăr. Vrem o iluzie cu ori ce preţ. 
Cu preţul unei vieţi, sau a mai multor vieţi. 
Cu preţul adevăratei fericiri. 
(Tristă) Adevărata fericire ? Nebunie, al cărei 
început şi sfârşit nu-1 cunoaştem. 
Eternitatea. 
Tu vorbeşti astfel ? 
Da, eu un Evreu. 
Crezi în eternitate ? 
Da. 
O minciună. 
Ca s’o numeşti minciună, trebue mai întâi s’o 
poţi dovedi. 
(Distrată) Da... (Pauză) Nu-ţi place minciuna? 
Nu. 
N’ai minţit nici odată în viaţa ta ? 
Nici odată. ("Se gândeşte) Ba da, în două rân 
duri (Surâde) Aveam 12 ani. Furasem zahăr 
dela mama mea. Am minţit de teamă să nu 
mă bată. Nu-mi plăcea să fiu bătut. E o pe 
deapsă oribilă, degradantă. ■ 
(Cu o voce înăbuşită) Eu am minţit. 
Sonia ! (O priveşte) 
Mint. 
Minţi ? 
Da. 
De ce ? 
Mi-e frică, grozav de frică. 
De cine ? 
De tine. 
De mine! (O pauză) Glumeşti. 
Nu. Mi-e frică să nu-ţi fac rău. 
Să-mi faci rău? 
Nu vreau să te văd plângând. Te iubesc... 
Nu faci bine, dacă ascunzi ceva. 
Te iubesc Zail... e adevărat, foarte adevărat 
Ştiu. ' ; v 
Nu am curajul să te fac să suferi. (Pauză. Se 
privesc ţintă) 
Vorbeşte!