( 
Intelectuali cu hăt 
E vorba de gazetarii cari trag la poştalionul lui 
Stelian Popescu, directorul ,,Universului” şi la alte 
căruţe, harabale, roabe şi cotigi din circulaţia de ma 
culatură cotidiană. Ceilalţi intelectuali fac parte din 
categoria mai norocoasă a omului cu sgardă, întru 
cât sunt cointeresaţi la paza marilor instituţii aso 
ciate cu Statul, în câte o întreprindere în care acesta 
pune totul, iar beneficiarii numai inspiraţia. E sin 
gurul caz când aportul în idei e preţuit, dar atunci 
cu vârf şi îndesat. 
Gazetarul, conform unei vechi şi sarcastice defi 
niţii, e directorul opiniei publice. El spune poporu 
lui când trebuie să se supuie, când trebuie să re- 
îziste, când e minţit şi când i se spune relativ ade 
vărul. întrebuinţează în exerciţiul acestei funcţiuni 
până şi stil şi compoziţie, dar numai uneori. Tot 
deauna, însă, mai mult decât colegii săi de unealtă 
cari scriu romane, poezii, nuvele, si dramaturgie, 
cu o nespus de nătângă pretenţie şi buburoasă vani 
tate. Gazetarul, în sfârşit, ar fi tot ceeace ar putea 
să fie, chiar şi un interesant reporter dacă ar deveni 
propriul său Director mai nainte de a conduce opi 
nia publică. Această demnitate e rezervată însă doar 
reporterului după vreo douăzeci de ani de fapte di 
verse, crime şi interviewuri în care timp redactorul 
i-a corectat manuscrisele şi l-a iniţiat elementar în 
tainele, sintaxei. D. Mavrodi, de pildă, ar putea 
depune examenul de admitere în gimnaziu, D-l Ste 
lian Popescu fost ministru de justiţie, ar putea re 
zolvi hârtiile fără punere de deget, ci cu o compli 
cată, chiar, parafă. 
Să nu ne mai pierddem în exemplificări scabroasei 
Să nu ne înduioşăm pentru maeştrii cântăreţi ai 
presei cari toţi devin pe la cincizeci de ani, respec 
tabili şi ventripotenţi. Omul se îngraşă de trai bun 
şi se umflă din mizerie. Rezultatul, apreciat din 
ochi, e acelaş. 
De data asta, directorii opiniei publice, nobilii 
educatori ai cetăţenilor, vajnicii apărători ai liber 
tăţii şi ai principiilor vremii, au suportat în una 
nimitate o umilire pe lângă care noul regim hărăzit 
prin constituţia liberală e ca un bobârnac faţă de o 
. mojicească tiflă. Li s’a suprimat pur şi simplu re- 
paosul duminical. Isprava o făcu acelaş brav Po 
pescu Stelian, care ,n’a scris niciodată şi- care, la fel 
cu Alecu Mavrodi găseşte că scrisul nu e atât de 
istovitor încât să necesite odihnă. 
Pentru d-l Stelian Popescu, fericit antreprenor de 
mare şi mică publicitate, repaosul duminical însemna 
renunţarea la câteva milioane lei- anual, venitul cert 
al celor 52 numere sacrificate de dragul unui dezi 
derat proletarian. D-l Stelian. Popescu n-’a mai putut 
.răbda să • nu i rampă; în piaţă Lunea, cu cele opt 
coloane de inserţii şi reclame. 
Trecând cu buricul peste o lege formală a Minis- 
rului Muncii, peste un uz mondial şi peste un sfânt 
drept al simbriaşilor, a silit pe toţi patronii să-l 
imite de teama concurenţii şi acaparării. Ne-am aş 7 
teptat Ia o intervenţie a Ministerului. Dar care mi 
nistru, cât de popular şi de puternic, se încumetă 
să înfrunte pe antreprenorul unui ziar de o sută 
de mii de foi tiraj ? Speram într’o energică rezis 
tenţă a asociaţilor de presă. Nu ştim ce s’a bâlbâit 
în câteva şedinţe, abil sabotate de agenţii marelui 
samsar analfabet. Eram siguri, în cele din urmă, 
că cele câteva zeci de ziarişti cari populează re 
dacţiile, şi piaptănă raport.aj.ele a celor bizari factori 
poştali denumiţi reporteri, şi dumică, pentru diges 
tia cetitorului, comunicatele directoriale, .vor reac 
ţiona în bloc, vor comunica publicului înţelegător 
motivele şi hotărârea grevei. Oamenii aceştia cari 
spurcă pe comisarul regal, cari sfidează zilnic o 
brigadă de jandarmi, sgâlţăie tronul de picioare, sfă- 
irămă guverne, nu .s’au învrednicit să ţie piept, câ 
teva ceasuri, unui sărman tejghetar incult rătăcit în 
comerţul de foi tipărite. Ziariştii n’au fost capa 
bili nici de revoltă nici de solidaritate. Au scrâş 
nit, au înjurat de mamă, prin cafenele, p'e patroni, 
şi - s’au supus. Teama de înlocuire, teama de ziua 
de mâine, îi terorizează. Cel mai modest atelier de 
broşat sau de făţuit, uncie se întrebuinţează fete 
şi copii ar fi dovedit mai multă hotărâre şi mân 
drie. 
Azi toate ziarele apar şi Lunea. Ele continuă să 
susţină, platonic, revendicările muncitoreşti: ziua de 
opt ore, repaosul duminical, dreptul la grevă: dar 
nu şi pentru gazetari. Iar aceştia, sub vigilenţa pa 
tronală se întrec, o zi pe săptămână în plus, să 
behăe democraţie, în cont salar. 
LV. 
Cubism şi empirism Viata 
Pictura este un mijloc şi nu un scop. 
Pictorul Braque a scris cândva: „Îmi place regula 
care corectează emoţiaEste atributul unei sensi 
bilităţi prudente în căutarea unei discipline. 
In artă nu se începe şi nu se sfârşeşte prin emo 
ţie, se aplică numai regula, dela început până la 
sfârşit. 
Decadenţa artei începe când, din nevoia de a 
crea, se trece pe nesimţite la dorinţa de a imita, 
când spiritul de analiză se substitue gradat sbiritu- 
lui de sinteză. 
A creia înseamnă să produci cu ajutond legilor 
vechi o unitate nouă. 
Emerson a spus: „De îndată ce statuia a fost în 
treprinsă pentru ea însăşi, fără nici un raport cu 
templul şi palatul, arta a început s decadă; capri 
ciul, extravaganţa şi exhibiţia au luai locul vedici 
cumpătări. 
Se poate spune tot astfel despre pictură. între 
prinsă pentru ea însăşi, pictura n‘a, întârziat să de 
vină prisoniera gustului, a amestecului şi a aranja 
mentelor zise „artistice ‘. 
De acee vedem aţâţi pictori căzând în trucaj şi 
dedându-se bucătăriei mai midt sau mai puţin sa 
vante, pe care îndrăznesc s‘o numească pictură. 
Si arta lor numai luminează de mult pentru că e 
smulsă întunerecului. Miroase a mort înainte de a 
fi văzut lumina zilei. 
Ce titlu mai binemeritat decât acela de „maturi- 
moarte“, pe care singuri îl aplică operilor lor. 
„Cubismul este drumul spre stea. După patru se 
cole de empirism, speranţa apropiatei reîntoarceri 
la iniţiere. 
In secolul al XVI-lea umanitatea a cunoscut rena 
şterea unei forme, astăzi ea cunoaşte pe aceea a 
spiritului. Cum cubismul, îmbogăţind arta cu un as 
pect nou, se întoarce la. principiile ei esenţiale, el 
singur reprezintă cu adevărat „Renaşterea“. 
Nu există dar „spirit nou“ ci formă nouă”. 
In prefaţa sa la: „Despre principii de războiţi”, 
mareşalul Foch conchide astfel:. 
...„Astfel la anumite epoci, arta construcţiei se a- 
vântâ câteodată întPun stil particular, în direcţii 
mai mari, cari îi jmrmit să realizeze materiale noui, 
ca şi un lucru mai desăvârşit, fără ca prin aceasta, 
principiile de statică ce stăpânesc architectura tu 
turor timpurilor să se găsească modificate. Acelaş 
lucră şi cu arta război(dti}, chiar după. uliimele 
campanii”. 
„Formele evoluează, principiile conducătoare râ- 
Din totdeauna arta are ca scop, nu să reconstitue 
un scop al „Maturei”, ci să construiască echivalenţii 
săi plastici şi faptul de artă astfel constituit devine 
un aspect creat de Spirit. 
Artistul care se desparte de Universal se depăr 
tează astfel şi de Adevăr. 
Operile constructorilor, puri sunt pentru pictorii- 
bucătari tot atâtea „faccuse” de cari fug cu teamă şi 
mân”. * 
Oricât e de rafinată şi de atrăgătoare, o pictură 
care nu se poate descompune, nici reconstitui ca un 
motor, o catedrală sau un templu, nu este decât bu 
cătărie. 
Adevăratul pictor pleacă clela pânză ca să ajungă, 
la suprafaţă, criticul bun trebue să meargă dela su 
prafaţă la pânză. 
Pictura fiind preţuită în adâncime şi nu în supra 
faţă, importanţa subiectul ui devine cu totul relativă, 
tivâ. 
... / 
Pentru constructori necesităţile organizărei tablou 
lui regulează atitudinile, pentru analişti atitudinile 
determină compoziţia. 
Respinge ceeace e întemeiat numai pe instinct şi 
nu are altă regulă decât întâmplarea. 
Bogăţia mea e în spirit şi nu în ochi. Dar acei cari 
înţeleg să-şi afişeze bogăţiile materiale, nu se mul 
ţumesc uşor la materiile simple. 
Cum e epoca aşa e şi arta. 
Analiştii pot să prezinte arta egipteană, ca o artă 
primară şi empiricii s'o ignoreze. 
Mănânci şi bei şi-ţi măslueşti urâtul... 
Din când în când, violentat de a,st re, 
Ti’ntinzi din clipă gâtul 
Şi piui lung în stepele albastre. 
De unde vii, te-asigură ’nvăţaţii; 
Ba chiar te fac să cugeti (vre-o trei firme!) 
Şi doar aşa, din părţile infirme, 
Mai scapă şi prin creeri dumicaţii. 
Că vrei ceva, că faci mai mult, o crezi 
Cu fiecare pas ce te apleacă; 
Şi îndopat mărunt, te digerezi, 
Abia simţind că totul o să treacă. 
Acum tuşeşti şi scuipi în vecinicie 
Rugini, din toate fibrele apuse! 
Adormi şi cei rămaşi, pândiţi de tuse, 
Mănâncă, beau şi se rezolvă cu-o hârtie. 
George Gregorian 
Copilăria mea, începui fără să observi întuneca 
re^ chipurilor din jur şii acel fel de atenţiune sub 
care, cu puţină luare aminte ghiceşti constrângere 
şi politeţă, copilăria mea e povestea portretului în 
ulei a!l străbunicului, Fără îndoială că aceasta e a- 
miniti'reat de- |căpe : tefni;e, dimpreună cu O anumită 
clipă când într’o sală deşartă, plină eu soare şi de 
ceva praf, mi-am dat seama deodată că intrasem în 
lunga vacanţă de vară. A! dar aista n’are nici o im 
portanţă pe lângă portretul în u'le'i aii străbunicului 
meu, căzut din cadrul daurit şi uitat într’un colţ, 
simplă pânză ţintuită pe patru speteze subţiri, —- 
ce neglijenţă! 
Era o pată palidă şi triunghiulară, pe un fond 
negru lins şi priviri reci de uni verde coclit! şji un 
guler înalt până peste bărbie ţinut, după moda tim 
pului, într’o înfăşare de mătasă de care gâtul pă- 
Pe zidul suvenirului stăpâneşte azi acel portret, 
rea mai lung-. 
ca într’un fund de biserică un sfânt care transpare 
de sub cojirea) pricinuită de umezeală; stăpâneşte 
poate tocmai pentru că l’au părăsit răzimat în un 
gherul chiar al carnereiii meile de joc. Acoloi, printre 
pai.a|ţe!le cârne şi urşii de pluş, printre soldaţii de 
plumb, caii de lemn şŞ velboipeda cu trei roate, 
pata lui isoscelă şi gălb'ue, ca o faidlă în noapte, va 
daţi seama cât era de severă? Ai casei aui încercat 
să creeze între mine şi Bl o atmosferă senti|mentailă: 
ia uite cum sameni tabloului, îmi ziicea'u : ai! să fi 
ieft el Şi spre a mă convinge însuşi tajta poza 1 , ală 
turat. pentru a-mi ml-esui verificările pe această 
scară genealogică. Toate acestea nu m’a'u determi 
nat să nu mă joc, ca până. atunci, cu spatele la 
portret, diin teama de a nu-i întâlni privirile reci!, 
intense şi invariabil suverane. 
Dar in toate robiile în celle mal depline, în cele 
mai consimţite, mocneşte un gând de revoltă. Al 
meu se încinse în tăcere, miji şi. prinse fklcără, şi 
crescu deodată incendiar, când sub coiful argintim 
şi cuirasa de carton presat, şi cu sabia goală în 
mână, am dat buisnai în portret şi i-a'm spart ochii. 
Fu primul meu gest de independenţă şi cine ştie 
d'acăul regret chiar azi. Am petrecut deci o adevă 
rată după amiază de liberă joacă, o d'upă amică 
frenetică, revoluţionară, în care căpătasem un as 
cendent vertiginos asupra .ursului de pluş, al arma>- 
t ei de pliUmb, aii cavalier iei şi al paiaţelor sulemenite 
şi ţeapăn servile în a: mă desfăta. De atunci înlsă 
portretul se răsbună şi persistă în colbul sufletesc 
din care simţi punctarea privirei lui verzi ca 1 valsul 
de bronz vechili al fântânei de ori şi und'e — toate 
fântânile adevărate au uni vas pe umerii de îngeri, 
totul în bronz vechiu. Tar portretul faimos 1 ) pe 
care mii ll’a făcut Marcel lancu în 1922, seamănă 
straniu ca tonalitate şi expresie cu defunctul chip 
pictat acum mai bine de. un secol cu toatei deose 
birile de procedeu şi de temperament dintre cele 
brul pictor şi meşterul necunoscut. Di/n locul lui 
mă priveşte şi îmi impune o personalitate, de acelea 
o să-l înlătur sau îl voi dărui lui N. D. Cocea, care 
mi-1 cere. Bine ar fii fost totuşi să-i pot sparge ochii, 
gestul ar însemna liberarea faţă de respectul lucru 
lui de artă, — ce victorie vreţi mai echivalentă cu 
a săbiei de lemn de demult? Iar despre viaţa săr 
manului străbunic aflaţi că a fost romantica, furnică 
a murit tânăr şi fiindcă t suferit ,1a urmă de o boală 
a mădulyei. — Desigur anii cei lungi în fotoliul cu 
roate şi cochetăria nedesminţită a fularului de mă 
tase i-au dat .acea paloare şi aicea), privire de încor 
dare dispreţuitoare şi de reţinere mândră în faţa 
sorţii.... 
I. Vinea 
Egiptul care a ştiut să iniţieze spiritele cele măi 
înalte alee umanitâţei: Moise, Pythagora, Platou, 
Isus, va mai şti să lumineze pe profeţii viitorului. 
Cine nu ştiee să invente nu merită numele de ar 
tist. 
Fiecăre mari epoci a umanitâţei, corespunde un 
aspect nou, al Tradiţiei. 
Paris; 
LEONCE ROSENBERG 
Directorul lui L’Effort 
Moderne 
i) Vezi în Baudelaire, prefaţa la „Petites Poemes en Pro- 
se“ accepţiunea cuvântului.