Fecunditate de Brâncuşi
JEAN COCTEAU
La poarta Succesului lume multă aşteptă s,ă,
intre: prin şiretlic, violenţă sau cuviinţă. Puteai
distinge între aceste făpturi care-şi disputau fie
care centimetru de aer şi sol: poeţi mistici gâm
ga vi; actori cu atitudini heraldice; pictori cu
unghii şi gulere murdare: femei de lume cu
ochi şi gesturi lacome; tineri mult prea cocheţi
pentru sex; muzicanţi cu figurile tencuite de
pudră; dramaturgi fără talent; jokei cu înfă
ţişări de limbrici; avocaţi, doctori, excroci, dan
satori, etc., etc....
Apare un tânăr cu înfăţişare alcibiadică. Să-şi
facă loc prin mulţimea întărâtată de aşteptare:
dădu coate în dreapta şi-n stânga, pumni, brânci,
călca pe unii, rupse hainele altora, ţinând seamă
numai de un singur lucru: ţinta lui. Părea un
glonţ dum-dum.
Când ajunse la poartă, bătu furios, sgomotos,
imperativ.
Speriat si curios apăru pe creneluri însuşi
Succesul: un omuleţ cu înfăţişare de levantin.
— Ce vrei?
— Să intru.
— De ce ?
— Fiindcă sunt Jean Cocteau !
Succesul ridică din umărul drept, deoarece
numele acesta nu-i ajunsese până în acea clipă
la ureche.
Figura spirituală a lui Jean avii o mină ele
dispreţ, iar ochii surâseră. maliţios. Apoi, cu o
voce imperativă de principe, saccadat:
— Se zice că am talent, spirit, geniu. Eu nu
Ştiu ! Am scris: romane, piese de teatru, critici,
esseuri, portrete, cugetări, desemnez, montez şi
interpretez pe marele Willy, sunt om de lume,
snob, am şaizeci de costume de haine, câteva
sute de cravate, merg la premiere în mijlocul
iernei în haine gris, ştiu tot, tot ce se petrece
în Paris, stau şase luni pe an la ţară, unde lu
crez, sânt aşa de cunoscut şi admirat încât pa
tronul unui restaurant mi-a cerut titlul uneia
din piesele mele ca firmă: s|ăj scape de faili-
ment, — şi azi e milionar. O ! da,r mai presus
de orice sunt poet, poet, poet!
Succesul, deşi obişnuit cu toate bizareriile,
zăpăcit de această impetuozitate, convocă pe
marii pontifi ai cetăţei, să se pronunţe a'supra
admilerei acestui original tânăr.
Dezbaterile fură lungi. Radiguet, devenit cu
prilejul morţei, după părerea criticilor, clasic,
ţinu iun discuils în care-1 compară pe Jean cu
Rimbaud şi-l socoti urmaş al lui Montaigne, pro
zatorul clar, fin, spiritual şi atât de francez.
Urmă la început să-i ofere un scaun de pro
zator, apoi de poet, apoi de autor dramatic.
Dgr nici una din aceste propuneri nu fu una
nim aprobată. „Succesul”, ca să împace lumea
irascibilă a cetăţei, propuse admiterea ca artist,
fiindcă Jean Cocteau, în tot ce a scris, e maj
presus de orice un esenţial, un incomparabil
artist.
T. BOBEŞ
CRONICA MUZICALA
AUDIŢIILE BELA BARTOK — O cunoşfiinţă a noastră încă
de pe vremea când chiar Parisul îi număra printre caii verzi...
Biăniţa argintie pe un cap perfect geometric, cu doi ochi din
altă lume, a arătat auditorului speriat, că are de a face cu
un inovator vechi de cel puţin patru decenii.
D. Brăiloiu şi-a făcut, simpatic, daioria umană să prevină pe
sentimentali. Nu insistăm asupra pri aului concert în care Bartok
a interpretat maeştrii vechi. Am perceput în Beethoven, Chopln,
o muzicalitaie divină, o senzibilitate egala cu a creatorilor.
In audiţia propriilor opere ne a impresionat.
Construcţia quarietului, savanta suprapunere a planurilor
armonice, humorul, spiritul de contradicţie. Interpreţii, cu toată
lipsa de convingere au făcut ce-au putut. Trebue să notăm că
şcolile de muzică sînt de pe acuma obligate să-şi reformeze
programele cu exerciţii speciale, pentru a adapta urechea şi
degetele, muzicii de astăzi. Technica Iui Paganini e perimată.
Executarea unei opere nu trebue să apară ca o sforţare de
acrobaţie. Abia maestrul nostru d. Enescu a putut să învingă
pericolul, fără ca să renunţe la seninătate.
Sonata No. 1 pare lipsită de plan. Descifrăm în ea un sbu-
clum haotic. Reuşit grotescul irupţiilor pianului, nemilos cu
accesele de romantism ale vioarei. Maestrul de!a vioară şi cel
dela pian îşi disputau surprizele spre spaima spectatorilor şi a
câtorva mari muzicanţi din sală.
La urmă, „colindele româneşti* al căror titlu îl înţelegem mai
mult ca pretext. Eie înseamnă evoluţia marelui compozitor dela
mecanica amplă lipsită de anecdotă şi melodie, a modernilor
de până mai eri, la primitivismul plin de ascunzişuri al con
timporanilor celor mai recenţi. Constructivismul distilat până
la cristale. Ne-au amintit „Petruşka* a lui Stravinsky „Poemes
de Catrelle* aie lui Miihaud etc.
Motivele culese, de cel mai artistic gust. Armonizarea genială.
Publicul are meritul de a fi ascultat cu atenţie îndârjită şi de
a fi aplaudat frenetic.
Bunăvoinţa e un început de iniţiere.
I. G. COSTIN