STIL MOil: ARHIT6CTURA 
Mişcarea Dada protestase contra neîncetatei 
reapariţii a neoclasicismului în arhitectură. 
Chemarea a pornit dela artişti. 
Am lansat primele manifeste în 1915 în cari 
proclamam: 
1) Colaborarea artelor plastice abstracte cu 
arhitectura întinerită (izolarea lor eră pricina 
neputinţei); 
2) Contra comerţului de artă şi a expoziţii 
lor (venalitatea a dat naştere indirect însingu 
rării artistului şi mizeriei boeme); 
3) Contra ramei la tablourile abstracte (ele 
nu mai sunt secţiuni naturaliste; singură arhi 
tectura este cadrul ei); 
4) Contra trufiei supraomeneşti a artistului 
cultivată dela renaştere încoace (artistul nou, 
este omul ce se întoarce în societate). 
Aceste manifeste erau însoţite atunci de e- 
xemplificări ale colaborării artelor plastice ab 
stracte în arhitectură. Mai târziu, grupul ar 
tiştilor radicali (Arp, Eggeling, Richter şi Ian- 
cu) ceream chiar anonimatul operei de artă. 
Ideea a fecundat, căci scurt timp după aceea 
am văzut trei minuni: Expoziţia arhitecţilor in 
dependenţi revoluţionari din Berlin; apoi pri 
mul oraş cubist („Magdeburg” prin sforţările 
uriaşe ale arhitectului Taut) şi în urmă şcoala 
artelor abstracte aplicate în arhitectură, din 
Weimar (Bauhaus). 
Din 1917, remarcăm o influenţă americană 
(vezi F. L. Wright, Chicago) la tinerii arhi 
tecţi olandeji. Acest orizontalism simplificator 
,e într’adevăr în spiritul nou. Dar a ne opri aci 
înseamnă prea puţin, in locul „vcrticalismului” 
german de altădată, n’am intronat decât un co 
respondent. In artă, orice preferinţă preconce 
pută de formă, de material, este o impuritate. 
Ea slăbeşte adevăratele mijloace abstracte de 
expresiune. 
Aiurea se erijează în principii de artă, nouă, 
simple consideraţiuni teclmice. O naivă pasiune 
pentru maşină, o puerilă admiraţie pentru in 
ginerul ei. Simţim în această atitudine mai mult 
diletantism decât pătrundere şi creaţie. A spune 
că o casă nouă nu mai trebuie să aibă acoperiş, 
nici jghiaburi, este mai naiv chiar decât a a- 
firmâ că cei moderni nu mai clădesc decât în 
cristal sau beton armat. Şi în beton se poate 
turnă romantism, iar fonta poate luă formele 
Renaşterii. Nici automobilul, nici oţelul, nici 
piatra, nici zgârie-nourii, nici cristalul, nici ma 
şinile nu ne vor învăţă stilul nou. Materialele 
acestea condiţionează câteodată un aspect. Ar 
hitectul însă, trebuie să le utilizeze ca o for 
mulă : să le mânuiască, să le învingă. Arta, 
prin mijloacele ei, dematerializează materialul. 
Aceste mijloace sunt pure abstracţiuni; volum, 
culoare, număr, suprafaţă, greutate, linie, etc. 
Stilul nou este în noi şi nici decum în mate 
riale, oricât de noi ar fi ele. 
M. IANCU 
IDILĂ 
E cald 
Şi lacul pare o hartă de noroi... 
E harta unei ţări după răsb.bi 
In care — desgustat de-a tata murdărie — 
S’a sinucis şi ultimul broscoi 
Ca un şcolar cu „nota 3” la Geografie... 
Pe malul lacului, 
Un bou, 
O vacă, 
Un viţel 
Şi-im taur, 
Recită poezia din şcolile primare 
„Viitor de aur 
„Ţara noastră, are !...” 
Iar pe şoseaua comunală, 
Cârciuma rul, 
învăţătorul, 
Popa 
Şi primarul — 
Cei mai de seamă gospodari din sat, 
Se ceartă pentru locul vacant de deputat. 
ION MINULESCU 
TINICHIGIUL 
Un somnambul sui generis': îşi drege urma 
paşilor cu un ciocan. 
M’a trezit în zori pe când schimbă postul cu 
bufniţa dela biserică. 
Sânt sigur că bate în neştire. 
Dacă priveşti bine ce face, constaţi că acope 
rişul e în cea mai bună stare. 
Dar e surd din naştere şi nu-1 poţi convinge. 
S’a născut în colţul atelierului, în timpul unei 
lovituri de ciocan. 
In fond e mai mult sărac decât surd. 
Are geniu, căci se pricepe la toate. 
Cârpeşte zidul cu tablă. 
Iţi spune c’a îndreptat coşul. 
Astupă găurile provizoriu. 
Toarnă şi cauciuc. 
Artistic vorbind, are numai cultul ruginei. 
De aceea şi dispreţuieşte băile de porţelan 
şi sobele de tuciu. 
- O casă care n’are nevoie de tinichigiu, are a- 
coperisul în bună stare. 
I. G. COSTIN