€ ( C 
(POEZIA NOUA) 
Oricare dintre manifestările de sensibilitate modernă îşi cuprinde desăvârşirea ei; fiecare (muzică, poezie, pictură) 
îşi are libertăţile, destinderile sau constrângerile proprii. Ar fi o eroare deci să se desprindă dela început linia 
comună spărgând fruntariile dintre sunet, cuvânt, culoare; şi totuş, numai prin calea aceasta se poate coborâ 
până în măruntaiele epocei; de aci scapă formula însemnând îndelungile reacţii de laborator, limbă fixând un 
ceas pe peretele vremei. 
Poezia modernă trebuie primită aşâ dar de u parte ca o mână străbătând s’ngură printr’o apă. Desigur, răsu 
netul acesteia îl vom găsi necontenit în toate celelalte realizări contimporane; tăria însăş a curentului actual 
consistă în integralul tuturor eforturilor de pretutindeni: filon unitar, nerv vibrând acelaş în plastică, literatură 
muzică, arhitectură, teatru. Există neîndoelnic, o intensă analogie, mai presus de trăsăturile înnăscut organice. 
O analogie-esenţă; o analogie de corpuri geometrice. 
Materialul poeziei moderne (ca şi al picturei) poate fi acelaş ca al poeziei de totdeauna. îmbogăţirea lui printr’o 
sumă de elemente în urmă apropiate: invenţiei tehnice, operaţii matematice san bancare, e de pură suprafaţă. 
De fapt, materialul a rămas acelaş; schimbată cu desăvârş ; re e însă interpretarea lui. Pentru spectator înţele 
gerea aceasta scapă. Observaţia lui se loveşte dela început, fără putinţă de înaintare, de transformările din 
afară; Pentru el arta nouă e o artă de revoluţie lipsită de suportul continuitate în timp. Inexact. De altfel în 
artă ca pretutindeni, în domeniul social de pildă, revoluţia este exclusă. Se vorbeşte despre revoluţia franceză, 
revoluţia proletară sau revoluţia cubistă, neţinându-se seama de însuş esenţialul proces de dezagregare a unei 
stări de fapt şi de cristalizare lentă a unei alteia următoare. Fenomenul ignoranţei e uşor explicabil prin aceea 
că mintea spectatorului ia contact cu o nouă etapă artistică sau socială în clipa însăş a desăvârşirii ei. Stărui 
toarele cercetări de atelier, transformările de sâmbur germinând subteran cu încetul, rămân necunoscute. 
In pictura modernă, descoperirea fundamentală, ideia de plecare (şi aceasta revine în mare parte lui Cezanne) 
a fost: considerarea obiectului ca obiect în spaţiu posedând toate elementele de echilibru ale volumului: dimen 
siuni, centru de gravitate, pondere. De aici: întreg sistemul constructivist de acum. îndepărtarea oricărui su 
biectivism, integrarea portretului, peisagiului, naturei moarte, nu ca expresie de suflet ci ca existenţă materială, 
organică iată în nucleu doctrina realizării contimporane. Din ea s’a desfăcut mai târziu, coadă de păun, curcubeu, 
cer în amurg sau în zii toridă, ca trepte, înfăţişarea virilă a tabloului modernist. 
Răsfrântă această atitudine în poezie, capătă o şi mai adâncă semnificaţie. 
Substanţa poeziei noui — am spus — a rămas aceeas. Observarea ei e însă cu totul alta: ştiinţifică nu ca 
precizie ci ca sistem: organică, obiectivă. 
Poetul drumului de azi nu geme, nu se 
emoţionează bolnav, nu-şi şterge lacrămile 
de carnea uneori pietroasă a fluviilor. 
Aspru, sub biciul lui turma stelelor latră 
sălbatec. 
Desigur, poezia nouă poate reluă temele 
vechi: lacul, pădurea, marea, dragostea 
toamna, etc. Dar aici toate acestea păs 
trează întreagă prospeţimea duritatea pri 
mitivă. Pulsează, plutesc incoherent real 
precum în pământ cărbune. 
Cu chipul acesta, poezia încetează de a 
mai fi subiect; în locul fotografiei, sau 
povestirei reproducere, elementele consi 
derate în spaţiu, capătă o existenţă acută. 
Poezia devine tren spărgând pupila în di 
latare, munte cu schelet de lumină mare 
cu dantelă şi lanţuri, câmp, acţiune pură 
transpusă pe un plan de viaţă în creştere. 
Problema poeziei deci nu se mai pune pe 
catalogări diferite (erotic, naţional, istoric) 
ci, poezia devine dintr’odată universal umană, 
mo* . 
V. Brauner