PE MARGINEA UNUI GRIMOIRE
(NOSTRADAMUS)
Eforturile cercetărilor de artă modernă au străbătut stratul strict
al actualităţii. Meritul lor esenţial a fost reabilitarea creatorilor
distanţaţi, reduşi de suficienţa veacurilor la simple scoici cu
rezonanţă bizară sau amuzantă. Precursori consideraţi îndelung
genii izolate, fără continuitate spaţială, obeliscuri cu umbra pro-
ectată pe propria lor hieroglifă, şi-au reabilitat paternitatea unei
epoci — cea de astăzi — care nu mai poate fi taxată bastardă.
Greco a fost clasat secole în cripta obscurilor, Gongora şarlatan
care a înzestrat dicţionarul doar cu un adjectiv şi mai recent
Cezanne, Rimbaud, Mallarme, cazuri specifice, valori stigmatizate
de sanatoriu, cu locul fixat între criptogama monstruoasă şi aero-
litul negru. Binevoitorii chiar, nu s’au putut coji de restul (sau
lestul) scrupulului, atribuind eronat determinizme pretenţioase
unor fenomene cari în cea mai comodă instanţă trebuiau luate
aşa cum se oferiau, asfixiind o apreciabilă intuiţie cu o grădină
de pudoare. Sunt temperaturi însă ce aruncă în aer barometrul şi
adâncimi ce nu suportă degetul. «Incoerentul şi confuzul» Mal’anrS,
a fost un rebel social silit de mizantropie la rebus şi ilogism şi
nu un inovator, un iconoclast, un corsar al propriilor
sale galere. Cezanne încâlcit în idei ca o caracatiţă in frân
ghiile tentaculelor şi scuipând cu fiecare svârcolire măduvă şi
nasturi de tinichea, şi nu reformator radical al plasticei.
Greco un cer de Sabbat şi nu un pampas luxuriant unde
pot paşte şi îngrăşa toate generaţiile. Şi alţii.
Era prejudecăţilor a trecut. Peste timp, sârma legată de obeliscuri
suportă toate bravurile, toţi paşii filiali.
Erezia deosebirii fundamentale între manifestările spirituale ale unor epoci, s’a pulverizat. Astăzi ştim că
la baza preocupărilor de artă subsistă legi vechi şi că numai materialul e variabil. Ştim că se pot fixa
analogii chiar între antinomii, diligenţă şi aeroplan, propulsiune şi gravitate, Creangă şi Mallarme (geniala
monstruozitate a lui Fundoianu) sculptura neagră şi cubismul, aroma şi interjecţia. Nu-i locul—ne rezervăm
mai târziu, să arătăm tot belşugul de care a beneficiat modernizmul de pe urma premergătorilor. Am
amintit în treacăt acestea, recitind Centuriile lui Nostradamus, considerat câteva veacuri astrolog şi ex-
croc, până când Tristan Tzara, la rândul său său cititor de grimoare şi explorator de senzuri naufraugiate
l’a uns comp£r-ul dadaismului. mm
Nu vom încerca un studiu asupra lui Nostradamus. Nu interesează nici biografia, pe care o dau pe larg
toţi apologiştii săi, ca să demonstreze că „jamais astrologue n’a pousse plus loin Ies limites de l’astrologie
naturelle, et de l’astrologie judiciare, la Science enigmatique des Egyptiens primitifs, des Arabes, des Chal-
defcns et des pretres de BabyIone“. N’are importanţă că a fost profesor la Montpellier, că s’a născut la
1512 la Saint-Remi, in Provence, că e de origină ebree, că tatăl său a fost notar, bunicul său „celebre ,
medecin du duc de Calabre, fils de Rene le Bon, roi de Navarre et compte de Provence“. Biografii săi
Eugene Barest, Aime de Chavigny, PalamSdes Tron? de Condoullet, Pierre-Ioseph de Haitze şi alţii se
opresc toţi, ca în faţa unui tabu, în pragul catrenelor, buline plîne de praf echivoc şi misterios. Unul
singur, mai puţin pornit pe interpretări exacte şi indiferent la cheia oracolelor, s’a plecat curios de alte
senzuri pe versurile astrologului, scrise într’un «styl enigmatique, afin que le vulgaire ne comprît point sa
pensie»: a Ronsard
Tu te moques des prophetes que Dieu
Choisit en tes enfants,
Ou soit que du grand Dieu rimmense eternitl
Ait de Nostradamus l’enthousiasme excite; _
Ou soit que son esprit sombre et melancolique,
D’humeurs crasses repu, se rende fantastique;
Ou soit que de nature il ait 1’ame subite !
Et entre Ies mortels s’elance jusqu’aux cieulx,
Et de lâ nous redit des faicts prodigieux.
Iată şi câteva din «Centuriile Iui Nostradamus» :
Estant assis de nuit secret estude.
Seul repouse sur la selle d’oerain,
Flambe exigue sortant de solitude,
Fait proferer qui n’est â croire vain.
Vng peu deuant que le soleil s’esconse
Conflict donnee, grand peuple dubieux
Proffligds, port marin ne faict responce,
Pont et siipulchre en deux estranges lieux.
La verge en main mise au milieu des Branches
De l’onde il moulle et le limbe et le pied.
Vn peur et voix fremissent par Ies manches
Splendeur diuine. Le diuin preş s’assied.
Le sol et l’aigle au victeur paroistront:
Response vaine au vaincu Fon asseure,
Par cor ne crys harnoys n’arresteront
Vindicte, paix par mort si acheue â l’heure.
Par grand discord la trombe tremblera.
Accord rompu dresant Ia teste au ciel:
Bouche sanglante dans le sang nagera :
Au sol sa face oirite de laict et miel.
Se vede deci, că «ocultizmul» Iui Nostradamus se învederează printr’o uimitoare ştiinţă a corespondenţelor
verbale, «şarlatanizmul» prin imagini incompatibile cu secolul care l’a născut şi incoerenţa aparentă prin
intuiţia unei economii a cuvântului şi înlăturării balastului sintactic, care a făcut gloria urmaşului său întru
poezie Mallarme. F. Brunea