PUNCT No. 12 
Trecătorul 
Olga lranovna 
O femee, 45 de ani 
In Rusia: 1914-1918. 
ZAIL STURM 
Piesă în 7 Tablouri 
PERSOANELE: 
Zail Sturm, 32 de ani. 
Sonia Vasilievna, 3o de ani. 
Ivan Ivanovici Gribunin, 67 de ani, neguţător bogat. 
Un doctor 
Un brancardier 
O infirmieră 
întâiul soldat. — Al doilea soldat. 
Soldaţi, femei, etc. 
FEBRU ARIE 1925 
Întâiul rănit 
Al doilea ,, 
AI treilea „ 
Tabloul 1 
O stradă. O bancă de lemn. 
Toamna. Frunze veştejite cad. Noaptea se lasă treptat. 
Nici un trecător. 
Zail Sturm şi Sonia Vasilievna stau pe bancă şi vorbesc cu o voce scoborâtă. 
Zail: Sunt fericit! 
Sonia: In sfârşit ne-am regăsit. 
Zail: După trei ani de grea suferinţă. 
Sonia: Am plâns mult. 
Zail: Mă credeai mort ? 
Sonia: Credeam că te-au omorât. 
Zail: Am suferit, am plâns .. m’am rugat... 
Sonia: Te-au chinuit. 
Zail: Da. 
Sonia: Da, mult de tot. 
Zail: Mi-au distrus viaţa. Nu mai sunt nimic, nu mai 
am suflet. Mi-e trupul pângărit şi frânt de mâi 
nile şi loviturile lor. Baţi câinii. E groaznic să 
baţi un om... un om slab. 
Sonia: Trebue să te răzbuni. 
Zail: De ce să mă răzbun ? Vreau să uit. încerc să 
încătuşez în uitare, aceşti trei ani... Clipele de 
uitare sunt scurte... Apoi, trecutul revine mai 
puternic, mai crud... (Se gândeşte) Sunt nopţi, 
când mă culc devreme, — trupul mai puţin obosit, 
gândirea limpede, — ca să mă pot gândi mai 
bine la ziua de mâine, la ziua zdrobită de trei 
ani, trăiţi în închisoare. In acele nopţi lupt împo 
triva suferinţeler mele, loviturilor cari-mi ard 
mereu trupul şi înjurăturilor care-mi rănesc su 
fletul... Trebue să beau... Trnbue să mă’mbăt cu 
băutura cea mai rea, atunci, beat, nebun, străbat 
drumul viitorului meu... 
Sonia: Viitorul tău e în răzbunare, în sânge. 
Zail: Nu... Când puterii3 mă părăsesc, când toată fi 
inţa mea tremură de oboseală, de frică, — mă rog... 
Sonia: Nu trebue să te rogi. Trebue să te răzbuni. 
Zail: Să ucid ? 
Sonia: Da. 
Zail: Sânge... iară sânge... 
Sonia: Cnmă, iată destinul nostru. Fiecare om poartă, 
în el, o crimă, a lui... Şi trebue s’o săvârşească. 
Zail: Dar cei ce nu ucid ? 
Sonia: Săvârşesc fapte mai grozave decât crima. 
Zail: Nu-i adevărat, Sonia. Glumeşti. Vrei să mă’n 
spăimânţi. 
Sonia: Să te înspăimânt? 
Zail: Vrei să mă ’ntristezi. 
Sonia: Nu Zail, ai îndurat prea mult, (II priveşte cu dra 
goste.) 
Zail: (Privind la frunzele care cad domol) Ce Toamnă... 
frig... foame... săraci, peste tot săraci... 
Sonia: îmi place toamna. Toamna poţi plânge mai uşor. 
îmi place să plâng, când frunzele sunt veştede, 
când tăcerea vibrează în ramurile negre... şi mute. 
Zail: Uită-te la grădina aceasta. Aleele sunt deşarte. 
Se pierd în necunoscut, aşteaptă frigul, mizeria 
iernei... (O pauză). 
Sonia: Zail ! 
Zail: Mă mai iubeşti? 
Sonia: Da. (Sensuală şi optimistă). Sărută-mă. Vreau 
sărutări. 
Zail: Da, da... 
Sonia: Sărutările trecutului. (Se îmbrăţişează). 
Zail: Aceleaşi. 
Sonia: Mai sărută-mă odată. (Pauză). 
Zail: Se’ntunecă- 
Sonia: Mai rămânem. Vreau să iubesc, aici în singu 
rătate, departe de oameni. 
Zail: Fie. 
Sonia: E voinţa Domnului. 
Zail: A Domnului ? 
Sonia. El a creat omul. Iar crima e în om. 
Zail: Nu. 
Sonia: Ba da. Priveşte-mă! Port crima în mine. Mă în 
veseleşte, mă întărâtă, mă face să sufăr, să strig... 
Se întinde ca lepra. Şi într’o zi voiu săvârşi 
crima... crima mea. 
Zail: Sonia, nu, nu ! 
Sonia: Zail, aş vrea să ucid. Pe cine? Nu ştiu... pe un 
necunoscut, pe un trecător... pe un om. Vreae 
să mă liberez de crima mea, de această obsesi 
covârşitoare, hidoasă putredă... Când merg, câte-