PUNCT No. 14 FEBRUAR! E 1925 ZA I L STURM TABLOUL III Odaia lui Zail Sturm, mică şi întunecoasă. Zidurile sunt cenuşii şi pătate, mobilele se compun: dintr’un pat de lîier, o masă, două scaune, un lavabou. Pe masă sunt cărţi ş? sticluţe. Zail e bolnav şi dormitează. Câte-va minute trec în tăcere. Intră Sonia cu un pachet în mână. Ora 10 dimineaţa. Sonia : Bună ziua. Zail, Sonia: Zail: Bună ziua, micuţa mea, Zail: Sonia: Nu m’ai auzit, când am plecat de dimineaţă? Sonia: Zail: Nu. Zail: Sonia : Cum te simţi ? Zail: Rău. Sonia : (Punându-i mâna pe frunte) Iţi arde fruntea. Zail: îmi arde tot corpul. Sonia : Sonia : Eşti totuşi mai puţin nervos. Zail: Zail: Poate. Sonia: (Ia un scaun şi se aşează lângă pat) Doamne i Sonia : Zail: M’am săturat... Zail: Sonia : Te cred, sunt trei săptămâni de când eşti Sonia: bolnav. Zail: Zail: Febra asta blestemată nu vrea să mă pără- Sonia: sească. Zail : Sonia : încă puţină răbdare Zail, ori ce boală are un sfârşit. Sonia: Zail : Da... (Pauză) şi tu trebue să munceşti şi să Zail: cerşeşti pentru mine. Sonia : Sonia: Trebue. Zail: In frigul acesta. Zail : Sonia : Azi a mai scăzut gerul. Sonia : Zail: (Uitându-se pe fereastră) Cerul e cenuşiu. Zail : Sonia: Da, Sonia: Zail: Peste tot stoluri de corbi. O să mai ningă. Zail : Ce iarnă. Sonia: Sonia : Plâng pe acei cari sunt mai nenorociţi ca noi Zail : • pe cei ce nu pot lucra, pe cei ce nu găsesc de lucru, pe cei infometaţi, pe cei ce n’au Sonia : lemne, să-şi încălzească odăile. Noi trebue să Zail: fim fericiţi, nouă nu ne lipseşte nimic, nici Sonia : hrană, nici lemne... Zail: Zail: Ţie trebue să-ţi mulţumesc. Sonia: Nu. Zail : De ce ? Sonia: Nu trebue să-mi vorbeşti de ceeace fac pen tru tine. Sonia Zail: Nu ? Zail: Sonia: Nu. (Pauză) Sonia Zail: ...Picăturile, dă-mi picăturile... Repede ! Iar Zail: mi-e frig. Sonia Sonia : (Dându-i picăturile într’un pahar) Bea. Te vei Zail : simţi mult mai bine peste câteva clipe. Sonia Zail: Mă ’calmează. Zail: Sonia: Iţi fac mult bine. Sonia Zail: A’şi vrea să ştiu dacă sunt scumpe medica- Zail: mentele mele. Sonia Sonia(Privindu-1) N’ai nevoe să ştii. Zail: Zail: Totul costă scump. Sonia Sonia: Nu... trebue să te îngrijeşti. Zail: Zail: Sunt un păcătos. Sonia Sonia : Nu. Zail: Zail: Lupt contra destinului meu, contra minciunii Sonia care zace în sufletele noastre, contra instinc telor murdare care frământă pe oameni. Zail: Minciuna... Minciuna este fericirea şi forţa burghezului. Câte odată trebue să minţi. Nu, Sonia. Minciuna este sfârşitul odihnei su fletului şi a corpului, al veseliei, al fericirii noastre scurte. Minciuna, Sonia, e o otravă ireductibilă. Avem nevoe de minciună. Da, cei slabi, cei laşi, pentru a ascunde cri mele lor. (Distrată cu vocea mai tristă) Cei slabi ? Cei slabi şi cei laşi. Noi suntem toţi slabi.. Si laşi, Da. Di ce simţiţi nevoia ei?... Pentrucă ne te mem de adevăr. Vrem o iluzie cu ori ce preţ. Cu preţul unei vieţi, sau a mai multor vieţi. Cu preţul adevăratei fericiri. (Tristă) Adevărata fericire ? Nebunie, al cărei început şi sfârşit nu-1 cunoaştem. Eternitatea. Tu vorbeşti astfel ? Da, eu un Evreu. Crezi în eternitate ? Da. O minciună. Ca s’o numeşti minciună, trebue mai întâi s’o poţi dovedi. (Distrată) Da... (Pauză) Nu-ţi place minciuna? Nu. N’ai minţit nici odată în viaţa ta ? Nici odată. ("Se gândeşte) Ba da, în două rân duri (Surâde) Aveam 12 ani. Furasem zahăr dela mama mea. Am minţit de teamă să nu mă bată. Nu-mi plăcea să fiu bătut. E o pe deapsă oribilă, degradantă. ■ (Cu o voce înăbuşită) Eu am minţit. Sonia ! (O priveşte) Mint. Minţi ? Da. De ce ? Mi-e frică, grozav de frică. De cine ? De tine. De mine! (O pauză) Glumeşti. Nu. Mi-e frică să nu-ţi fac rău. Să-mi faci rău? Nu vreau să te văd plângând. Te iubesc... Nu faci bine, dacă ascunzi ceva. Te iubesc Zail... e adevărat, foarte adevărat Ştiu. ' ; v Nu am curajul să te fac să suferi. (Pauză. Se privesc ţintă) Vorbeşte!