Evreii în Cult 
1 ; ; 1 •; 
! 1 
'Scopul unei naţiuni este să dea o cultură, a 
scris cândva dl Â. C. Cuza. Naţiunea română 
este pe cale să dea, la rându-i, o cultură. Calea 
sfârşeşte departe, dincolo de orizontul generaţiei 
noastre, sub streaşină altui veac. E un suiş greu 
pe care-1 vor contemplă, depe culme, urmaşii. 
Şi privind în trecutul pardosit cu inscripţii cari 
mărturisesc trecerea paşilor noştrii precoci, — 
ce pietre cu nume pe ele vor desluşi, ca rosto 
golite şi puse de evrei pentru a netezi ascensiunea 
la soclu? Cercăm! a luă cu gândul, depărtarea 
cerută de legile perspectivei. Care a fost aportul ' 
evreiesc în cultura română, până în 1920? Chestiu 
nea e interesantă azi, când frântura unei generaţii 
fără pregătirea vieţei şi a şcoalei contestă celei ce 
a trecut şi prin şcoală şi prin răsboi, dreptul şi 
capacitatea de cugetare şi acţiune în ţara pe care a 
mărit-o cu braţul şi cu mintea. 
Evreii români au contribuit din răsputeri la 
formarea atmosferei intelectuale propice unei des- 
voltări culturale: Nu considerăm cultura nici cu 
o imaginaţie de sculptor alegoric nici cu aceea 
de profesor, Cultura nu e o femee frumoasă şi 
gravă, drapată şi dreaptă, răsărind dintr'o mo 
vilă de lire, flaute, tomuri, in folii, pe care stau 
scrise date şi semnături ilustre — nu e nici un 
tablou difuz de capete mai mult sau mai puţin 
chele, de capete celebre aplecate în aureola lămpii 
pe masa de lucru prăfuită, pe când, în toate părţile 
năvăleşte penumbra odăii şi a secolelor. Obsedat 
de un asemenea tablou nesigur Eliade Rădulescu 
a dat tiparul nefast, — scriţi băieţi! dar s'a gră 
bit să scoată „Curierul de Ambe Sexe", ceeace 
înseamnă că eră îln secretul adevăratelor mij 
loace pentru crearea atmosferei culturale. Gustul 
de a ceti, interesul pentru artă, stimulentul pe care 
o asemnea ambianţă îl constituie pentru artist, iată 
ce a urmărit Eliad prin întreprinderile lui edito 
riale, prin compania de traduceri şi localizări care 
a decurs. E în aparenţă paradoxal să începem aşa, 
Dar aceea ce ne izbeşte când cercetăm chestiunea 
oportului evreilor în cultura română, este con 
tribuţia lor formidabilă, este activitatea lor pre 
ponderentă, pe tărâmul editorial. Spiritul lor co 
mercial pe care-1 încriminează antisemiţii, a fă 
cut în această capitală problemă a creării at 
mosferei intelectuale aproape totul. Fără un pu 
blic ademenit la cetire, trezit la frumuseţile artei 
printr'o răspândire metodică şi perseverentă a 
'ediţiilor ieftine, ce s.’ar fi făcut .băeţii cari.au 
scris, nepoţii şi strănepoţii cari scriu, ai lui Eliad? 
Şi dacă oficiala carte de cetire ar fi fost prin 
miracol, suficientă, simpla producţie indigenă, fără 
acea profuziune de traduceri,. la îndemâna, prin 
preţ, a (Oricui, —< ar fi ajuns? Amintirea primelor 
cărţi cetite răspunde singur^. Cine a uitat pe 
Creangă, pe Eminescu, pe Conta, cetit în tipă 
riturile lui Şaraga? Copilăria atentă a tuturor 
îşi aminteşte de ediţiile Samitca, Pinoth, Cuper- 
man, Baraş, şi Steinberg, Prin,,Biblioteca pentru 
toţi a lui Alcalay, sute de mii ed cetitori au cunoscut 
literatura universală şi pe autorii noştri. Editurile 
Segal, ed Brănişteanu, ed Calafeteanu, tipăresc 
şi azi, pentru cei cari vin mereu, cărţi eftine 
şi bune. In sfârşit, atletismul economic şi 
literar al d-lui Aristide Blank a întreprins în 
în dimensiuni măreţe „Cultura Naţională". Unde 
sunt intenţiile subversive ale acestor întreprinderi, 
cari au tipărit foarte adesea până şi cărţi antise 
mite? Se strigă editorilor că unii din ei s'au 
îmbogăţit. Aceasta înseamnă a aborda o problemă 
prin partea ei măruntă. Au trebuit vre-o şase zeci 
de ani de activitate pentru a forma un public 
cultural. Pentru aceasta trebuiau volumele, broşuri, 
ediţii populare. — Evreii le-au dat, într'o pro< 
porţie care permite concluzia că ei au creiat, a- 
proape singuri, atmosfera noastră culturală. 
Nu ignorăm, desigur, rolul şcolii primare. 
Dar el nu e decât pregătitor. Cu mijloacele lor 
puţine şi pentru numărul lor redus, evreii au 
muncit onorabil, şi pe tărâmul şcolar. Rolul pre 
sei, de-aşijderi, nu-1 nesocotim 1 . 
Evreii s'au găsit aci, totdeauna, de partea gene 
roasă a baricadei. Colaborarea lor pentru cuce 
rirea libertăţilor şi pentru înfăptuirea reformelor 
pe -cari le încearcă azi Brătianu al II-lea să le 
gâtuie, se urcă în tim'p până la 1848, Se ştie 
prea puţin că tovarăşe de luptă al lui Rossetti, 
şi cel pnai intim 1 prieten a fost evreul Rosenthal 
mort în timpul revoluţiei, în temniţele ungureşti, 
pentru cauza românească. Nimeni nu-1 cunoaşte, 
din nume, pe Iehuda Iscovescu, mort în aceleaş 
timpuri, pentru aceeaşi cauză, la Constantinopol; 
de colaboratorul „Republicei Române", a lui C. 
A. Rossetti, poetul L. Fabian. Manualele noastre 
şcolare, cari consemnă cu aviditate cele mai infime 
din punct de vedere larg cultural, opere şi acti 
vităţi, din pricina rolului lor precursoriu, nu-i 
pomenesc pe aceştia. 
Presa română a impus clasei dominante cele mai 
mari reforme, prin simpla pregătire a spiritelor. 
I-a impus chiar un ideal de care ciocoimea noastră 
se peocupa foarte puţin şi am avut expropierea, 
votul universal, şi răsboiul, în momentul când 
aceste idei au devenit impulsiuni irezistibile la 
ura Română 
acte. A controlat politicianismul de afaceri şi l-a 
ţinut în frâu, până ce politicienii s'au unit şi i-au 
pus presei -căluş. Spectacolul ultimilor ani sub! 
cenzură, vertigiul permiselor, fraudele complicate 
cu incendii, n'au fost niciodată cu putinţă, pe o 
asemenea scară, sub regimul de altădată al preşei 
libere. Politicianii au reacţionat totdeauna în po 
triva ideei cercând să strice unelta ei de răspân 
dire, presa, să lovească animatorul ei: ziaristul. 
In această luptă, în primele rânduri, alături de 
marii noştri ziarişti, au stat şi stau şi astăzi, în 
şujba idealurilor umanitare şi în slujba limbei 
româneşti, colegii lor evrei. O ciudăţenie a vieţii 
culturale dela noi a vrut adesea ca scriitorii cei 
mai eminenţi să fie ziarişti de meserie şi dis 
preţuiţi ca atari de scriitorii titraţi: S'ocietatea 
Scriitorilor Români, ţarc de mediocrităţi în care 
n'ar fi intrat ziaristul Mihail Eminescu, nu co 
prinde în ocolul ei nici pe Tudor Arghezi nici 
pe Galaction, nici pe Cocea. Evreii ne-au dat un 
ziarist care ar ilustra orice literatură străină prin 
graţia stilului, prin subtilitatea şi ironia lui deli 
cioasă. Este H. Streitman, autor târziu a două vo 
lume de esseuri, după o viaţă de pagini risipite. 
Adăogăm că H. Streitman, e izolat prin ostilita 
tea chiar a colegilor săi evrei, în mare parte; o do 
vadă mai mult a eminenţei sale surâzătoare. Ci 
tim 1 ades pe Em. D. Fagure, colaboratorul lui 
Miile, şi -care rămâne în presa noastră o figură de 
seamă: lipsit de supleţea şi forţa felină a lui 
Streitman, — Fagure, n'a putut face salonul în 
literatură, acaparat şi ţintuit de meseria-i grea. 
Acelaşi cuvinte le avem pentru Constantin Graur 
un dialectician de o luciditate socratică şi care 
desţeleneşte terenul minciunilor noastre sociale, 
cu o străruinţă de plug. 
Ne place scrisul lui Labin, şi al lui Hasşar 
şi al lui Enric Algazi, care îşi aminteşte de ţară 
în coloanele lui „Le Temps". 
Acestea despre „Jidanii în Presă" după o ex 
presie scumpă a d-lui A. C. Cuza. Nu-i vedem 
niciodată partea asupritorilor poporului, şi când 
un ziarist evreu a plăcut d-lui Vintilă Brătianu, a 
plătit cu libertatea sa crima de a-1 fi părăsit. 
In literatura română, contribuţia evreilor, creşte, 
progresiv, în cantitate şi valoare. 
Manualele noastre cari nemeresc cu nemiluita 
orice obscur versificator din trecut, şi izbutesc 
să te desguste la vreme, de literatură, îşi îngă 
duie luxlul de a ignora pe Ronetti-Roman. Avem 
un respect eminescian toţi precursorii cari s'au 
străduit cu limba românească si au transformat 
jargonul greco-turc, apoi cel traneo-latin, în gra 
iul acceptabil de azi. Totul însă trebuie rânduit 
în muzeul de istorie literară. Trebuie părăsit punc 
tul de vedere relativ românesc. S!ă ne întrebăm, 
la fiece lucrare, veche sau nouă, dacă ea există 
sau nu în planul literaturei universale. Să nu 
ne întrebăm dacă] Vlahuţă a fost mai mare ca 
Cerna, dacă Moldovanu e superior lui Liviu Re- 
breanu, ci dacă vreunul din ei cel puţin, poate 
să fie primit de cetitorii marilor literaturi străine. 
Credem că până la Caragiale şi până la Al. Da 
bila n'avem literatură pentru export. N’avem de 
cât mari figuri culturale şi un poet din nefericire, 
intraductibil. 
Cu Manasse prin realismu-i acut, prin pitores 
cul pe cărei- înfăţişează, prin verva diabolică 
pe care o desfăşoară alături de un nobil dra 
matism, trecem în arele repertoriu universal. E 
un dar unic, în felul acesta. Şi Ronetti-Roman 
n’a scris, viabilă, decât această singură operă. 
Davila, însă; a mai scris ceva bun, în afară de 
Vlaicu-Vodă. 
Iată apoi un romantic evreu: multilateralul Ste- 
uerman-Rodion, scriitor fecund, critic literar, po 
lemist, gazetar, antologist, traducător harnic, şi 
esenţial poet. E din seria Anghel, Iosif, Chendi, 
cari îl apreciau mult, şi nici un istoriograf literar 
cinstit, nu-1 poate smulge din galeria anilor 1900- 
1910. 
Rodion a fost un neliniştit, şi un animator, 
întors de pe front, s'a sinucis în 1918, lăşând 
una din cele mai bune lucrări de război: sonetele 
din „Frontul Roşu". 
Alături de el, mai tânăr însă, B. Nemţeanu, 
poet delicat, cel mai precis traducător al lui 
Heine în româneşte. A murit de ftizie în 191.9 
Din ce^ în ce, pe măsură ce dela sine, se în 
lătură vrăjmăşia şi deosebirile vremelnice de me 
diu şi de rasă, numărul evreilor de talent în 
slujba limbei româneşti se înteteste. Cu ultima 
generaţie, —• cea simbolistă —' 1907—1915 ta- 
berile artificial despărţite se contopesc. 
La ^Insula" lui Minulescu, la „Noua Revistă 
Română ’, la „Flacăra",, colaborează toţi deopo 
trivă. Prejudecăţile dispar într'o frumoasă eflo- 
rescenţă de personalităţi preocupate de artă, şi 
productive. A scris atunci versurile lui inegprenate 
de o rafinată sensibilitate D. Iaeobescu, poet evreu 
regretat de toată generaţia românească actuală 
şi care şi-a propus ca un pios' omagiu să-i pu 
blice volumul postem. A murit în vârstă de 20 
ani, în 1914. 
La Iaşi, _ apăruse, opusă tradiţionalismului ex 
clusivist ai „Vieţii Româneşti" revista „Versuri 
şi Proză" a lui Alferd Hefter (Hidalgo) scriitor 
şi polemist, şi mai târziu gazetar, printr'un im 
perativ fiziologic. A scris la 18 ani (în colaborare 
cu Jean Hefter), „Filozofia markistă în lumina filo- 
Jzofiei contimporane", apoi „Pamflete socialiste". 
Apoi „Din umbră" poeme în proză „Ariadna", 
"tragedie într'un act şi „Despre concepţia ma 
terialistă a Istoriei". Două volume de „Cuvinte 
despre Ooameni” portrete nervos adâncite şi în 
care credem că spiritul său de sinteză şi trăsă 
turile bruşte ale stilului său şi-au găsit adevărata 
expresie. 
La „Versuri şi Proză” au debutat mai toţi 
scriitorii tineri de azi şi au dus luptă firească de 
a cuceri, pentru ei, publicul. Au debutat I. M. 
Raşcu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru,, Al. O. 
Theodoreanu, Perpesercius, B. Fundianu,, N. Da- 
videscu, Claudia Milian, T. Arghezi, E. Furtună, 
Al. D. Xenopol, G. Diamandi,, B. Luca, M. Cru 
ceam' E. Speranţia. 
In această epocă începe să se afirme, discret, 
dar cu vigoare, un scriitor matur: B. Luca, (Bern- 
stein), poet şi prozator de o greu realizabilă con- 
ciziune, şi dramaturg care a stârnit, deopotrivă, 
conflicte de idei.... şi conflicte de rassă. 
Mai tânăr şi mai fericit, căci piesa lui a fost 
.ascultată fără scandaluri antisemite, este A. Do- 
minic (Reichman) autorul ,;9onatei umbrelor", 
reprezentată şi la Berlin. Apoi Eugen Relgis, care 
a scris câteva volume de fantezii, schiţe, ver 
suri şi cărţi de propagandă umanitaristă, apare, 
în lumea noastră literară ca singurul, din nefe 
ricire, fervent, al marei cauze pe care o serveşte. 
A înfiinţat primul cer umanitarist din ţară, 
în directă legătură cu străinătatea şi cu grupul 
Clarte. 
In economia politică, evreii ne-au dat pe St. 
Antirn, spirit ascuţit şi original, şi care, ple 
când din presa cotidiană, a lipsit-o de una din 
puţinele ei pene competente. 
In critica română, în sfârşit,, evreii-români, prin 
însăşi firea lor analitică, au un rost şi un loc 
cu mult mai mare în creaţia literară propriu zisă. 
Pentru Titu Maiorescu, ne-au dat pe Dobrogea- 
nu Gherea. In locul inexistenţilor jyragomirescu 
şi Lovinescu au pus pe H. Sanielevici, om de 
vastă cultură, şi, trecând peste presumpţiozitatea-i 
ostentativă şi adesea vizibilă, un bun clarificator 
de idei, situaţii şi probleme. ' 
Ne-au dat apoi pe Ion Trivale (Netzler) cetitor 
în mai multe limbi, critic sigur şi lucid, autorul 
unui singur volum 1 de „cronic liierare" o serie 
de portrete şi de esseuri cari denotă gravitatea 
pierderei încercate încercate în persoana lui, în 
1916, pe malul ţyunării sub gloanţele bulgăreşti. 
(Continuarea în numrrul viitori 
V. DANOIU. 
Rusticus amor I 
lui F. Aderca fftUjr 
In păr avea un ochiu de bou (rea»/ 
— floare săracă — 
Iar ochii ei trezi au ecou 1 
de ochi de vacă; W 
Amurgu’ncins se dizolvâ’n Jrl i 
acid de fragă A 
Şi-un bou răzleţ netam-nesan Wj J 
pornea să ragă; Ig/jtf 
Trecea prin noi un plug şi-Amor 
t<Cum stă la coarne jjwggL 
Dădea impuls brăzdarelor 
să ne răstoarne; 1P»I 
Trudite umbre aşterneau 
sub noi pocladă 
Şi’n tihnă boii rumegau, c 
rar, în ogradă. VJ I 
PERPESSICIUS SB . 
Rugă 
Loveşte-mă cu-amnarul planetelor sa fiu 
Pe vatra veşniciei deodată focul viu, 
Ce pâlpâe, trosneşte şi sare nebunatic 
Dănţuitor albastru cu talpa de jăratic, 
Cu sufletul de flăcări şi cu călcâiul gol, 
Pândit mereu de-al umbrei neţărmurit ocol. 
Pe mine nemurirea a prins pochiş de stânci 
Descătuşe-mi isvorul cu apele adânci 
Şi lasă'l pe sub sălcii să fie până’n mări 
O fugă limpezită de-atâtea înstelări. 
Nu puţul ce cloceşte, sălcie a lui apă 
Vreau valul viu şi verde, ce fuge până crapă, 
Dar care,-o clipă numai, ţinând în braţe vântul, 
In curcubeu de raze îşi fălire mormântul. 
. i _ , ION PILLAT