Cavalerul cu inima de aur
îmi place să mă crea bolnav, deşi nu sunt. Stau
într’un fotoliu larg, acoperit de (pături şi cu gâtul
înconjurat de o năframă. Respir adânc mirosul bra
zilor, mi se umezesc ochii compătimindu-mă şi din
când în când gem uşor.
Maria Magda, de alături, m’aude. Atunci lasă lu
crul şi se apropie de mine încetişor, de teamă să
nu mă supere. O simt în spatele meu cum mă pri
veşte cu bunătate şi milă. Şi degetele ei îmi trec prin
păr şi-mi mângăe fruntea. E bine aşa! Simt că-mi
trece. De vreme ce mâinile ei mă vindecă, trebue
să fi fost într’adevăr bolnav. Dar ce am avut?
Maria Magda ştie pe semne, ptentru că aciuat un
scaun l’a pus lângă, fotoliul meu, îmi ia mâna având
grija să n’o descopere prea mult de sub pături
şi mă întreabă încet, cu puţină teamă, dacă vreau
să-mi spue o poveste.
— Ce poveste Maria Magda? Tu nu ştii că eu le
cred ?
— Povestea cavalerului cu inima de aur. E fru
moasă.
Şi Maria Magda, lasă ochii în jos, stângace.
— Nu, Maria Magda, iar îmi spui o poveste cu
tâlc şi trebue să mă chinui apoi, să-i aflu înţelesul.
Mi’s nervii bolnavi şi-mi face rău.
— Lasă-mă să ţi-o spun, Andrei. E frumoasă şi
are să-ţi placă!
Maria Magda mă priveşte cu ochii rugători, li
fac semn din pleoape că poate să vorbească:
- • Ştii, a fost odată uri cavaler care se născuse cu
inima de aur. Cât timp fusese copil, nici odată nu
alergase împreună cu ceilalţi să ucidă păsările în
cuiburile lor şi să le strice ouăle. Ci dimpotrivă se
căţăra îndrăzneţ şi sigur până sus pe culmi şi le
strecura printre crăpăturile stâncilor unde-şi aveau
cuibul, fărămituri pentru pui.
Şi toţi părinţii îl dădeau de pildă copiilo lor şi
spuneau despre el: iată un copil cu inima de aur!
La 20 ani, cavalerul — îl chema Guido — era
cel dintâi la „tournoi”, victorios în războaie ca ni-
,meni altul si ridica cu mai multă graţie şi îndemânare
de cât ori cine, mănuşa pe care doamnele o aruncau
printre lei. Dar spre deosebire ele un alt cavaler su
părăcios, el nu se mânia nici odată pe doamna, care-i
punea viaţa în primejdie, ci zâmbea, aducându-i
mănuşa, curtenitor şi afabil. Dar cavalerul nu iubia.
Adică, n’a iubit până într’o zi. Era o zi caldă
şi strălucită de toamnă iar cavalerii se întorceau
dela luptă. Dintr’un ptgnon sur rue, doamnele agi
tau năframele albe ca spuma mărei, şi funigei res
firaţi prin aer 'păreau că se destramă din dantela
mânicilor Ier spre a ..A: ,, căştile cavalerilor, a-1
-de mătase.
într’o băltoacă de noroi pe care ploaia din timpul
nopţii o adâncise în grădină.
Dar coborî repede jos, pentru că-şi dete seama
că un. râmător care se tăvălea în băltoacă, era
gata să i-o înghită. Era inima lui, o inimă de aur
şi-i era milă.
Când o ridică era învelită într’un strat gros de
noroi. Picături de noroi înverzit se scurgeau de pe
linima de aur, al cărei aur nu se mai vedea.
Cavalerul vârî mâna în piept şi-şi puse inima
la loc.
De atunci, viaţa lui s’a schimbat cu totul. Guido
a iubit de câteva ori, şi a ucis pe una din iubite
şi era gata să-şi pună capăt zilelor pentru că l’a
trădat alta, dacă un prieten nu-1 împiedica în ultima
clipă. •
Iar inima de aur bătea furtunos.
Intr’o zi, iubita lui, la care ţinea mai mult decât
la tot pe lume, îl descoperi' în pivniţele castelului,
sub bolţi, la o masă întinsă. In jurul lui, pe ge
nunchii lui, cu mâinile înodate de gâtul lui, erau
trei femei destrăbălate, care-i turnau vin pe gât şi
râdeau. Iar el râdea hidos, cu gura până la urechi.
Când Yves, iubita lui, se arătă în prag, în mantia
ei albă, el tresări ca de o vedenie. Apoi, îşi trecu
dosul palmei prin faţa ochilor, goni prin desface
rea braţelor, femeile de lângă ,el, care căzură la pă
mânt ţipând şi sări drept în picioare.
Intr’o clipă, cuţitul de argint de pe masă era
împlântat pe rând ca o jucărie înnebunită, în piep
tul celor trei putane. (Ca şi când ele al fi fost
vinovate! Ele n’aveau nici o vină, dar inima lui
era acum de noroi). Apoi, Guido, căzu la picioarele
iubitei lui hohotind într’un plâns sălbatec.
Cineva care î-a văzut inima mai târziu, spunea
că aurul şi noroiul se amestecase şi se topise aşa
de bine unul lângă altul încât nu se mai puteau
deosebi.
Inima toată avea străluciri ciudate, când nevino
vate, când diabolice ca acelea aie ochilor verzi. Les
yeux verts vont en enfer!
Les yeux yerts. Vont en enfer! Da, doamnă, şi eu
am uitat să-ţi spun ceea ce Maria Magda îmi spusese
dela început: că, Guido cavalerul, avea ochii verzi.
Era firesc să i se. întâmple aşa.
Şi acum? Mă întrebi ce face acum? E tot în in
fern. Atâta doar că infernul e mai suportabil de
cât şi l’au închipuit poeţii. Ba, un bătrân epicurian,
cu care m’am împrietenit aco^o mi-a spus că a
văzut el însuşi pe Dumnezeu-Tatăl cu barba lui
albă venind încotoşmăfiat întrun dominou, cu glugă
de capucin şi ght nuindu-.se într’un colt. Vezi, că.
'• •V;,Ş.C.C • - • ■ .
^hi...4(L.JŢeriecn
HENRI CAD
Cu prilejul unei cărţi
Ernest Renan de N. Davidescu
Un păcat postum al oamenilor celebrii: geniul
lor trezeşte crunt grafomania urmaşilor docţi sau
semidocţi, până'n a şaptea spiţă. Interpreţi din
cea mai autentică pastă de savanţi, nu contenesc
(să caute până’n negurile mitului, lumina profe
tului „Banchetul” lui Platou de mult nu mai e
citit decât în studii contradictorii sau în inter
minabile introduceri. Dante suscită tot mai mult
un deosebit interes prin misterul morţei lui, sau
prin dispariţia osemintelor din cripta dela Flo
renţa, fapt faţă de care Divina Comedie rămâne
un simplu episod. Nu e de mirare c’atâta ad
miraţie covârşeşte curiozitatea bietului cititor şi-i
sperie înţelegerea lăsând şi pe Platon şi pe Dante
şi pe alţii în galeria marilor necunoscuţi. Deobicei
autorul sfârşeşte modest, recomandând succintul
prolegomen, în care întâmplarea” presară un dic-
ionar de vocabule elene sau neolatine, ca o mică
contribuţie lipsită de pretenţie, în stare să in
el ritmeze paşii minţei... Asta când interpretul e
încă foarte naiv, (pe cât de doct), şi nu s’a aliat
cumva cu vreunul din acei harnici editori de
biblioteci instructive, dela cari aflăm că Edison
era vânzător de portocale sau . Tolstoi un înde-
mânatec călăreţ.
Scriu rândurile acestea, răsfoind o carte, apă
rută de curând în Editura Cultura Naţională;
Oamenii celebrii: ERNEST RENAN de N. Davi
descu. Abia o carte. Un format de buzunar, sub
ţire ca un ziar împăturat. O introducţie de o pa
gină în care citim: „scopul acestui volum este
'simplu. Aţâţarea curiozităţei publicului nostru asu-
„pra înţelegerii operei lui Renan”... Câţi au citit
într''adevăr pe Renan la noi? Atât de puţini 'încât
admirăm în primul rând stăpânirea pe care o
dovedeşte d. Davidescu ca să nu exploateze până
la strivirea cititorului, materialul pe care-! pre-
dă. Nimic din subiectivismul şi parada cercetăto
rului, care vorbeşte de omul celebru pentru pro
pria sa glorie, nimic din anecdota inutilă care
distrând spiritul nu comunică ceeace e esenţia
lul; gândirea, sufletul, marele omenesc al pro
fetului. D. Davidescu îşi învălue, „omul său”,
într’o dragoste calmă, într’o înţelegere adâncă,
în trio frază simplă şi plină, ca un "artist care-şi
împodobeşte opera cu toate bogăţiile senzibili-
tăţei sale. Istoricul bugetarei lui Renan in legătură,
cu împrejurările în care s’a desvoltat, copilăria,
viaţa lui, iată .cartea .d-lui Davidescu, tot ce ni se
pare nouă că poate stimula citirea şi înţelegerea
operei lui Renan;. Când ai întors ultima pagină
mâna caută masurd înriraft*.Viata lui îsus”
G. COST
Atunci a văzut’o coborând cu celelalte nerăbdătoare
peste puntea castelului şi venindu-le întru întâmpi
nare. Bătrânul Conte Godefrov, tatăl ei, a certat’o.
Privirea ei se opri pe jumătate şăgalnică şi pe
jumătate cerând par’că apărare în ochii tânărului
Guido.
Dar Guid'o avea inima de aur.
De aceea el simţi numai decât că o iubeşte şi
veni a doua zi să i-o spue cu acelaş surâs bun şi
îndrăzneţ, pe care-l avea de. câte ori deschidea o
colivie, ca să dea libertate unei păsări -întemniţate.
Odată cu aceasta Guido, îi aduse o pereche de-
(porumbei albi, două blăni de vulpe şi un pui de
lup, prins - de el, | şi care-l urma ca un câine.
Pe atunci lucrurile se aflau mai repede decât a-
cum, pentru că ştirile în loc să fie adunate de
ziare, erau răspândite de femei. De aceea, doamnele
şi Jungfraulein-urile toate au aflat în aceiaşi zi şi
toate au spus:
Iată un om. cu inima de aur!
Şi Beatricei — aşa o chema pe logodnica lui — îi
plăcea să ştie că iubitul ei avea inima de aur. De
câte ori se apropia de el, razele de aur îşi făceau
drum spre ea şi-i luminau faţa cu reflexe portocalii,
gălbui, pale,, care o făceau să simtă oarecum distinc
ţia şi nobleţea soţului ei, să i se pară că o îm
părtăşeşte şi pe ea din ele, să-şi dea seama însfâr-
şit, că soţul ei avea o inimă de aur.
Dar când în seara ceremoniei nupţiale, Beatrice
lipi capul de pieptul desgolit al soţului ei, spre a
asculta glasul melodios şi sonor al inimei de aur,
îşi dete seama de un lucru înspăimântător care-i
încleştă dinţii în gură, şi o făcu să tremure toată:
inima de aur nu bătea. Şi locul ei pe piept era rece
ca ghiaţa.
Da, dragul meu, inima de aur n’avea bătaie.
S’ar părea că o inimă de ahr nu poate face rău
nimănui. Şi totuşi ascultă:
A doua zi de dimineaţă, Guido, care dormise foarte
bine s’a trezit cu soţia lui întinsă alături fără su
flare. Trupul îi era îngheţat, iar-faţa iluminată fan
tastic: galben, verzui şi portocaliu de reflexele ini
mei de aur.
Guido a înlemnit. Şi-a zguduit iubita, a încercat
s’o încălzească în braţele lui, a plâns, s’a rugat de
ea să’nvie din nou. Apoi, fulgerat de un .gând, în-
eţlegând însfârşit că el o ucisese, a răcnit ca în
toiul bătăliei, s’a repezit. la panoplie de unde a
set* un cuţit lung şi ascuţit ele vânătoare cu pră-
sele de coarne de cerb şi peste câteva clipe avea
în mâini inima lui de aur. In două sărituri se
apropie de fereastră, o deschise şi aruncă inima