(
Intelectuali cu hăt
E vorba de gazetarii cari trag la poştalionul lui
Stelian Popescu, directorul ,,Universului” şi la alte
căruţe, harabale, roabe şi cotigi din circulaţia de ma
culatură cotidiană. Ceilalţi intelectuali fac parte din
categoria mai norocoasă a omului cu sgardă, întru
cât sunt cointeresaţi la paza marilor instituţii aso
ciate cu Statul, în câte o întreprindere în care acesta
pune totul, iar beneficiarii numai inspiraţia. E sin
gurul caz când aportul în idei e preţuit, dar atunci
cu vârf şi îndesat.
Gazetarul, conform unei vechi şi sarcastice defi
niţii, e directorul opiniei publice. El spune poporu
lui când trebuie să se supuie, când trebuie să re-
îziste, când e minţit şi când i se spune relativ ade
vărul. întrebuinţează în exerciţiul acestei funcţiuni
până şi stil şi compoziţie, dar numai uneori. Tot
deauna, însă, mai mult decât colegii săi de unealtă
cari scriu romane, poezii, nuvele, si dramaturgie,
cu o nespus de nătângă pretenţie şi buburoasă vani
tate. Gazetarul, în sfârşit, ar fi tot ceeace ar putea
să fie, chiar şi un interesant reporter dacă ar deveni
propriul său Director mai nainte de a conduce opi
nia publică. Această demnitate e rezervată însă doar
reporterului după vreo douăzeci de ani de fapte di
verse, crime şi interviewuri în care timp redactorul
i-a corectat manuscrisele şi l-a iniţiat elementar în
tainele, sintaxei. D. Mavrodi, de pildă, ar putea
depune examenul de admitere în gimnaziu, D-l Ste
lian Popescu fost ministru de justiţie, ar putea re
zolvi hârtiile fără punere de deget, ci cu o compli
cată, chiar, parafă.
Să nu ne mai pierddem în exemplificări scabroasei
Să nu ne înduioşăm pentru maeştrii cântăreţi ai
presei cari toţi devin pe la cincizeci de ani, respec
tabili şi ventripotenţi. Omul se îngraşă de trai bun
şi se umflă din mizerie. Rezultatul, apreciat din
ochi, e acelaş.
De data asta, directorii opiniei publice, nobilii
educatori ai cetăţenilor, vajnicii apărători ai liber
tăţii şi ai principiilor vremii, au suportat în una
nimitate o umilire pe lângă care noul regim hărăzit
prin constituţia liberală e ca un bobârnac faţă de o
. mojicească tiflă. Li s’a suprimat pur şi simplu re-
paosul duminical. Isprava o făcu acelaş brav Po
pescu Stelian, care ,n’a scris niciodată şi- care, la fel
cu Alecu Mavrodi găseşte că scrisul nu e atât de
istovitor încât să necesite odihnă.
Pentru d-l Stelian Popescu, fericit antreprenor de
mare şi mică publicitate, repaosul duminical însemna
renunţarea la câteva milioane lei- anual, venitul cert
al celor 52 numere sacrificate de dragul unui dezi
derat proletarian. D-l Stelian. Popescu n-’a mai putut
.răbda să • nu i rampă; în piaţă Lunea, cu cele opt
coloane de inserţii şi reclame.
Trecând cu buricul peste o lege formală a Minis-
rului Muncii, peste un uz mondial şi peste un sfânt
drept al simbriaşilor, a silit pe toţi patronii să-l
imite de teama concurenţii şi acaparării. Ne-am aş 7
teptat Ia o intervenţie a Ministerului. Dar care mi
nistru, cât de popular şi de puternic, se încumetă
să înfrunte pe antreprenorul unui ziar de o sută
de mii de foi tiraj ? Speram într’o energică rezis
tenţă a asociaţilor de presă. Nu ştim ce s’a bâlbâit
în câteva şedinţe, abil sabotate de agenţii marelui
samsar analfabet. Eram siguri, în cele din urmă,
că cele câteva zeci de ziarişti cari populează re
dacţiile, şi piaptănă raport.aj.ele a celor bizari factori
poştali denumiţi reporteri, şi dumică, pentru diges
tia cetitorului, comunicatele directoriale, .vor reac
ţiona în bloc, vor comunica publicului înţelegător
motivele şi hotărârea grevei. Oamenii aceştia cari
spurcă pe comisarul regal, cari sfidează zilnic o
brigadă de jandarmi, sgâlţăie tronul de picioare, sfă-
irămă guverne, nu .s’au învrednicit să ţie piept, câ
teva ceasuri, unui sărman tejghetar incult rătăcit în
comerţul de foi tipărite. Ziariştii n’au fost capa
bili nici de revoltă nici de solidaritate. Au scrâş
nit, au înjurat de mamă, prin cafenele, p'e patroni,
şi - s’au supus. Teama de înlocuire, teama de ziua
de mâine, îi terorizează. Cel mai modest atelier de
broşat sau de făţuit, uncie se întrebuinţează fete
şi copii ar fi dovedit mai multă hotărâre şi mân
drie.
Azi toate ziarele apar şi Lunea. Ele continuă să
susţină, platonic, revendicările muncitoreşti: ziua de
opt ore, repaosul duminical, dreptul la grevă: dar
nu şi pentru gazetari. Iar aceştia, sub vigilenţa pa
tronală se întrec, o zi pe săptămână în plus, să
behăe democraţie, în cont salar.
LV.
Cubism şi empirism Viata
Pictura este un mijloc şi nu un scop.
Pictorul Braque a scris cândva: „Îmi place regula
care corectează emoţiaEste atributul unei sensi
bilităţi prudente în căutarea unei discipline.
In artă nu se începe şi nu se sfârşeşte prin emo
ţie, se aplică numai regula, dela început până la
sfârşit.
Decadenţa artei începe când, din nevoia de a
crea, se trece pe nesimţite la dorinţa de a imita,
când spiritul de analiză se substitue gradat sbiritu-
lui de sinteză.
A creia înseamnă să produci cu ajutond legilor
vechi o unitate nouă.
Emerson a spus: „De îndată ce statuia a fost în
treprinsă pentru ea însăşi, fără nici un raport cu
templul şi palatul, arta a început s decadă; capri
ciul, extravaganţa şi exhibiţia au luai locul vedici
cumpătări.
Se poate spune tot astfel despre pictură. între
prinsă pentru ea însăşi, pictura n‘a, întârziat să de
vină prisoniera gustului, a amestecului şi a aranja
mentelor zise „artistice ‘.
De acee vedem aţâţi pictori căzând în trucaj şi
dedându-se bucătăriei mai midt sau mai puţin sa
vante, pe care îndrăznesc s‘o numească pictură.
Si arta lor numai luminează de mult pentru că e
smulsă întunerecului. Miroase a mort înainte de a
fi văzut lumina zilei.
Ce titlu mai binemeritat decât acela de „maturi-
moarte“, pe care singuri îl aplică operilor lor.
„Cubismul este drumul spre stea. După patru se
cole de empirism, speranţa apropiatei reîntoarceri
la iniţiere.
In secolul al XVI-lea umanitatea a cunoscut rena
şterea unei forme, astăzi ea cunoaşte pe aceea a
spiritului. Cum cubismul, îmbogăţind arta cu un as
pect nou, se întoarce la. principiile ei esenţiale, el
singur reprezintă cu adevărat „Renaşterea“.
Nu există dar „spirit nou“ ci formă nouă”.
In prefaţa sa la: „Despre principii de războiţi”,
mareşalul Foch conchide astfel:.
...„Astfel la anumite epoci, arta construcţiei se a-
vântâ câteodată întPun stil particular, în direcţii
mai mari, cari îi jmrmit să realizeze materiale noui,
ca şi un lucru mai desăvârşit, fără ca prin aceasta,
principiile de statică ce stăpânesc architectura tu
turor timpurilor să se găsească modificate. Acelaş
lucră şi cu arta război(dti}, chiar după. uliimele
campanii”.
„Formele evoluează, principiile conducătoare râ-
Din totdeauna arta are ca scop, nu să reconstitue
un scop al „Maturei”, ci să construiască echivalenţii
săi plastici şi faptul de artă astfel constituit devine
un aspect creat de Spirit.
Artistul care se desparte de Universal se depăr
tează astfel şi de Adevăr.
Operile constructorilor, puri sunt pentru pictorii-
bucătari tot atâtea „faccuse” de cari fug cu teamă şi
mân”. *
Oricât e de rafinată şi de atrăgătoare, o pictură
care nu se poate descompune, nici reconstitui ca un
motor, o catedrală sau un templu, nu este decât bu
cătărie.
Adevăratul pictor pleacă clela pânză ca să ajungă,
la suprafaţă, criticul bun trebue să meargă dela su
prafaţă la pânză.
Pictura fiind preţuită în adâncime şi nu în supra
faţă, importanţa subiectul ui devine cu totul relativă,
tivâ.
... /
Pentru constructori necesităţile organizărei tablou
lui regulează atitudinile, pentru analişti atitudinile
determină compoziţia.
Respinge ceeace e întemeiat numai pe instinct şi
nu are altă regulă decât întâmplarea.
Bogăţia mea e în spirit şi nu în ochi. Dar acei cari
înţeleg să-şi afişeze bogăţiile materiale, nu se mul
ţumesc uşor la materiile simple.
Cum e epoca aşa e şi arta.
Analiştii pot să prezinte arta egipteană, ca o artă
primară şi empiricii s'o ignoreze.
Mănânci şi bei şi-ţi măslueşti urâtul...
Din când în când, violentat de a,st re,
Ti’ntinzi din clipă gâtul
Şi piui lung în stepele albastre.
De unde vii, te-asigură ’nvăţaţii;
Ba chiar te fac să cugeti (vre-o trei firme!)
Şi doar aşa, din părţile infirme,
Mai scapă şi prin creeri dumicaţii.
Că vrei ceva, că faci mai mult, o crezi
Cu fiecare pas ce te apleacă;
Şi îndopat mărunt, te digerezi,
Abia simţind că totul o să treacă.
Acum tuşeşti şi scuipi în vecinicie
Rugini, din toate fibrele apuse!
Adormi şi cei rămaşi, pândiţi de tuse,
Mănâncă, beau şi se rezolvă cu-o hârtie.
George Gregorian
Copilăria mea, începui fără să observi întuneca
re^ chipurilor din jur şii acel fel de atenţiune sub
care, cu puţină luare aminte ghiceşti constrângere
şi politeţă, copilăria mea e povestea portretului în
ulei a!l străbunicului, Fără îndoială că aceasta e a-
miniti'reat de- |căpe : tefni;e, dimpreună cu O anumită
clipă când într’o sală deşartă, plină eu soare şi de
ceva praf, mi-am dat seama deodată că intrasem în
lunga vacanţă de vară. A! dar aista n’are nici o im
portanţă pe lângă portretul în u'le'i aii străbunicului
meu, căzut din cadrul daurit şi uitat într’un colţ,
simplă pânză ţintuită pe patru speteze subţiri, —-
ce neglijenţă!
Era o pată palidă şi triunghiulară, pe un fond
negru lins şi priviri reci de uni verde coclit! şji un
guler înalt până peste bărbie ţinut, după moda tim
pului, într’o înfăşare de mătasă de care gâtul pă-
Pe zidul suvenirului stăpâneşte azi acel portret,
rea mai lung-.
ca într’un fund de biserică un sfânt care transpare
de sub cojirea) pricinuită de umezeală; stăpâneşte
poate tocmai pentru că l’au părăsit răzimat în un
gherul chiar al carnereiii meile de joc. Acoloi, printre
pai.a|ţe!le cârne şi urşii de pluş, printre soldaţii de
plumb, caii de lemn şŞ velboipeda cu trei roate,
pata lui isoscelă şi gălb'ue, ca o faidlă în noapte, va
daţi seama cât era de severă? Ai casei aui încercat
să creeze între mine şi Bl o atmosferă senti|mentailă:
ia uite cum sameni tabloului, îmi ziicea'u : ai! să fi
ieft el Şi spre a mă convinge însuşi tajta poza 1 , ală
turat. pentru a-mi ml-esui verificările pe această
scară genealogică. Toate acestea nu m’a'u determi
nat să nu mă joc, ca până. atunci, cu spatele la
portret, diin teama de a nu-i întâlni privirile reci!,
intense şi invariabil suverane.
Dar in toate robiile în celle mal depline, în cele
mai consimţite, mocneşte un gând de revoltă. Al
meu se încinse în tăcere, miji şi. prinse fklcără, şi
crescu deodată incendiar, când sub coiful argintim
şi cuirasa de carton presat, şi cu sabia goală în
mână, am dat buisnai în portret şi i-a'm spart ochii.
Fu primul meu gest de independenţă şi cine ştie
d'acăul regret chiar azi. Am petrecut deci o adevă
rată după amiază de liberă joacă, o d'upă amică
frenetică, revoluţionară, în care căpătasem un as
cendent vertiginos asupra .ursului de pluş, al arma>-
t ei de pliUmb, aii cavalier iei şi al paiaţelor sulemenite
şi ţeapăn servile în a: mă desfăta. De atunci înlsă
portretul se răsbună şi persistă în colbul sufletesc
din care simţi punctarea privirei lui verzi ca 1 valsul
de bronz vechili al fântânei de ori şi und'e — toate
fântânile adevărate au uni vas pe umerii de îngeri,
totul în bronz vechiu. Tar portretul faimos 1 ) pe
care mii ll’a făcut Marcel lancu în 1922, seamănă
straniu ca tonalitate şi expresie cu defunctul chip
pictat acum mai bine de. un secol cu toatei deose
birile de procedeu şi de temperament dintre cele
brul pictor şi meşterul necunoscut. Di/n locul lui
mă priveşte şi îmi impune o personalitate, de acelea
o să-l înlătur sau îl voi dărui lui N. D. Cocea, care
mi-1 cere. Bine ar fii fost totuşi să-i pot sparge ochii,
gestul ar însemna liberarea faţă de respectul lucru
lui de artă, — ce victorie vreţi mai echivalentă cu
a săbiei de lemn de demult? Iar despre viaţa săr
manului străbunic aflaţi că a fost romantica, furnică
a murit tânăr şi fiindcă t suferit ,1a urmă de o boală
a mădulyei. — Desigur anii cei lungi în fotoliul cu
roate şi cochetăria nedesminţită a fularului de mă
tase i-au dat .acea paloare şi aicea), privire de încor
dare dispreţuitoare şi de reţinere mândră în faţa
sorţii....
I. Vinea
Egiptul care a ştiut să iniţieze spiritele cele măi
înalte alee umanitâţei: Moise, Pythagora, Platou,
Isus, va mai şti să lumineze pe profeţii viitorului.
Cine nu ştiee să invente nu merită numele de ar
tist.
Fiecăre mari epoci a umanitâţei, corespunde un
aspect nou, al Tradiţiei.
Paris;
LEONCE ROSENBERG
Directorul lui L’Effort
Moderne
i) Vezi în Baudelaire, prefaţa la „Petites Poemes en Pro-
se“ accepţiunea cuvântului.