Fecunditate de Brâncuşi 
JEAN COCTEAU 
La poarta Succesului lume multă aşteptă s,ă, 
intre: prin şiretlic, violenţă sau cuviinţă. Puteai 
distinge între aceste făpturi care-şi disputau fie 
care centimetru de aer şi sol: poeţi mistici gâm 
ga vi; actori cu atitudini heraldice; pictori cu 
unghii şi gulere murdare: femei de lume cu 
ochi şi gesturi lacome; tineri mult prea cocheţi 
pentru sex; muzicanţi cu figurile tencuite de 
pudră; dramaturgi fără talent; jokei cu înfă 
ţişări de limbrici; avocaţi, doctori, excroci, dan 
satori, etc., etc.... 
Apare un tânăr cu înfăţişare alcibiadică. Să-şi 
facă loc prin mulţimea întărâtată de aşteptare: 
dădu coate în dreapta şi-n stânga, pumni, brânci, 
călca pe unii, rupse hainele altora, ţinând seamă 
numai de un singur lucru: ţinta lui. Părea un 
glonţ dum-dum. 
Când ajunse la poartă, bătu furios, sgomotos, 
imperativ. 
Speriat si curios apăru pe creneluri însuşi 
Succesul: un omuleţ cu înfăţişare de levantin. 
— Ce vrei? 
— Să intru. 
— De ce ? 
— Fiindcă sunt Jean Cocteau ! 
Succesul ridică din umărul drept, deoarece 
numele acesta nu-i ajunsese până în acea clipă 
la ureche. 
Figura spirituală a lui Jean avii o mină ele 
dispreţ, iar ochii surâseră. maliţios. Apoi, cu o 
voce imperativă de principe, saccadat: 
— Se zice că am talent, spirit, geniu. Eu nu 
Ştiu ! Am scris: romane, piese de teatru, critici, 
esseuri, portrete, cugetări, desemnez, montez şi 
interpretez pe marele Willy, sunt om de lume, 
snob, am şaizeci de costume de haine, câteva 
sute de cravate, merg la premiere în mijlocul 
iernei în haine gris, ştiu tot, tot ce se petrece 
în Paris, stau şase luni pe an la ţară, unde lu 
crez, sânt aşa de cunoscut şi admirat încât pa 
tronul unui restaurant mi-a cerut titlul uneia 
din piesele mele ca firmă: s|ăj scape de faili- 
ment, — şi azi e milionar. O ! da,r mai presus 
de orice sunt poet, poet, poet! 
Succesul, deşi obişnuit cu toate bizareriile, 
zăpăcit de această impetuozitate, convocă pe 
marii pontifi ai cetăţei, să se pronunţe a'supra 
admilerei acestui original tânăr. 
Dezbaterile fură lungi. Radiguet, devenit cu 
prilejul morţei, după părerea criticilor, clasic, 
ţinu iun discuils în care-1 compară pe Jean cu 
Rimbaud şi-l socoti urmaş al lui Montaigne, pro 
zatorul clar, fin, spiritual şi atât de francez. 
Urmă la început să-i ofere un scaun de pro 
zator, apoi de poet, apoi de autor dramatic. 
Dgr nici una din aceste propuneri nu fu una 
nim aprobată. „Succesul”, ca să împace lumea 
irascibilă a cetăţei, propuse admiterea ca artist, 
fiindcă Jean Cocteau, în tot ce a scris, e maj 
presus de orice un esenţial, un incomparabil 
artist. 
T. BOBEŞ 
CRONICA MUZICALA 
AUDIŢIILE BELA BARTOK — O cunoşfiinţă a noastră încă 
de pe vremea când chiar Parisul îi număra printre caii verzi... 
Biăniţa argintie pe un cap perfect geometric, cu doi ochi din 
altă lume, a arătat auditorului speriat, că are de a face cu 
un inovator vechi de cel puţin patru decenii. 
D. Brăiloiu şi-a făcut, simpatic, daioria umană să prevină pe 
sentimentali. Nu insistăm asupra pri aului concert în care Bartok 
a interpretat maeştrii vechi. Am perceput în Beethoven, Chopln, 
o muzicalitaie divină, o senzibilitate egala cu a creatorilor. 
In audiţia propriilor opere ne a impresionat. 
Construcţia quarietului, savanta suprapunere a planurilor 
armonice, humorul, spiritul de contradicţie. Interpreţii, cu toată 
lipsa de convingere au făcut ce-au putut. Trebue să notăm că 
şcolile de muzică sînt de pe acuma obligate să-şi reformeze 
programele cu exerciţii speciale, pentru a adapta urechea şi 
degetele, muzicii de astăzi. Technica Iui Paganini e perimată. 
Executarea unei opere nu trebue să apară ca o sforţare de 
acrobaţie. Abia maestrul nostru d. Enescu a putut să învingă 
pericolul, fără ca să renunţe la seninătate. 
Sonata No. 1 pare lipsită de plan. Descifrăm în ea un sbu- 
clum haotic. Reuşit grotescul irupţiilor pianului, nemilos cu 
accesele de romantism ale vioarei. Maestrul de!a vioară şi cel 
dela pian îşi disputau surprizele spre spaima spectatorilor şi a 
câtorva mari muzicanţi din sală. 
La urmă, „colindele româneşti* al căror titlu îl înţelegem mai 
mult ca pretext. Eie înseamnă evoluţia marelui compozitor dela 
mecanica amplă lipsită de anecdotă şi melodie, a modernilor 
de până mai eri, la primitivismul plin de ascunzişuri al con 
timporanilor celor mai recenţi. Constructivismul distilat până 
la cristale. Ne-au amintit „Petruşka* a lui Stravinsky „Poemes 
de Catrelle* aie lui Miihaud etc. 
Motivele culese, de cel mai artistic gust. Armonizarea genială. 
Publicul are meritul de a fi ascultat cu atenţie îndârjită şi de 
a fi aplaudat frenetic. 
Bunăvoinţa e un început de iniţiere. 
I. G. COSTIN