TIC TAC 
Stafii 
Lemn de Hans Arp. 
. Dece nu mă mai iubeşte—suferi! Darie. 
Poate domnişoara Lia e bolnavă. Al slăbit şi 
e mai pa idă. E neliniştită şi nu doarme bine, 
de aceea noaptea lipseşte din odaie... Gândul 
îl mângâie, dar nu-1 astâmpără. 
De câteva ori pândi plecarea nocturnă a Liei 
dar somnul îl biruise. 
In sfârşit un troznet îi trezeşte O vede cum 
se rid,că în pat cum îşi lunecă picioarele cu vine 
albastre în pantofii brodaţi, —mişcarea îi desco 
peră genuchii,—şi cum se îndreaptă în cămaşă 
albă, cu părul în două cozi grele, spre uşă. A 
ieşit—Darie sare din aşternut, alb ca rufa, şi 
se avânta în condor la zece paşi de Lia,—ur 
mărire de îngeri. Lia e numai o fluturare a’bă 
care face să pregefe întunerecul dinaintea ei; 
coteşte şi dispare fără sgomot în camera lui 
Axei Uşa întredeschisă se închide acum şi se 
aude gâlgâitul de fier al cheii înghiţită cu pre- 
cauţiune de broască. Aerul s'a răsfirat în jurul 
lui Darie căci pieptul lui se luptă anevoie să 
respire. Un gând i s’a spart cu împroşcări roşii 
în creier căci e ameţit şi se împleticeşte în noapte. 
Şi iată altă arătare lăptoasă, cu pasul lui îsus 
pe ape. Traversează iluzoriu coridorul şi se to 
peşte în camera lui Willy. Darie e năbuşit ca 
într’un sicriu cu garoafe. 
? | 
Bâjbâie pe perete drumul înapoi şi se ghemuie 
în aşternutul rece ca luna dela fereastră. Friguri 
VI 
îl sdruncină şi-i clănţănesc dinţii. Încet, conşti 
inţa se regăseşte pe s ; ne şi-şi reia tictacul alene 
ca un ceasornic urnit după ani de tăcere. E cu 
el în pat, îşi dă seama Darie. Braţul auriu în 
conjură un grumaz, şi barba parfumată a lui 
Axei se amestecă în pletele ei când îi sărută 
urecheâ. Atunci Lia se crispează ca o punte şi 
genunchii ei şlefuiţi se ating de genunchii reu 
maticului tămăduit prin nesimţirea pe care numai 
avântul aprig ţi o dă. Şi pe urmă ce? mintea 
îşi înt nde tentaculele fluide să soarbă taina din 
realitate Pe urmă ce ? Întrebarea mistuie deacum 
nopţile lui Darie. Ochiilui numai privesc pe Axei 
şi pe Lia deadreptul. In ochi i s’ar putea ceti 
ceeace ştie. Privirea lui îi urmăreşte pieziş La 
început încearcă să-şi iea partea lui din Lia de 
altădată. E resemnat şi consimte în sinea lui la 
împărţeală. 
Cu inima mică, întrio dimineaţă de Duminecă 
se apropie de p°tul Liei Dormitează? II lasă 
lângă dânsa Ii face chiar loc Darie încremeneşte 
de bucurie şi de teama de a nu risipi, ca un vis 
totul O arşiţă, frumuseţea iubitei aproape Vre 
mea s’a oprit cum şi-a ţin it şi Darie suflul 
Clipele roiesc pe loc. Darie riscă timid o să 
rutare 
— Pleacă de-aici, sună strident răspunsul. 
Nu înţelege, dar păleşte - Pleacă n’auzi? şi 
cu o mişcare â umărului Lia îl îmbr nceşte afară 
din pat. — Te-ai obrăznicit rău! străpunse un 
ultim comentar inima lui plină de plâns 
Prăbuşiri lăuntrice nivelează stuf şul de flăcări 
şi podurile de jar ale copilăriei în cenuşa care 
va năpădi mai târziu totul. Surpături delicate, 
troznete imperceptibile Darie şi le ascultă plecat 
asupra căminului său interior. Intr’un târziu, din 
cenuşă se aude un şuierat. Dacă ar spune mamii 
lui tot? O nouă desbatere începe, ţine zile în 
tregi Dacă ar spune, Lia e numai decât alungată 
şi nu va mai fi a nimănui. Dar nici el nu-şi va 
mai pregăti lecţiile cu dânsa. Nu va spune deci, 
nimănui, nimic. 
A apărut 
ANDRE BRETON 
MANIFESTE DU SURREALISME 
editions du Sagittaire