Furtuna şi cîntecul dezertorului 
A plesnit lumina din obuze 
Şi a crăpat fulger în mîna noastră 
Ca mîna Dumnezeului în cinci degete s’a despicat 
Ajungem din urmă cetele şi le culcăm 
Stîlcim stîrvurile lepădate în zăpadă 
Deschidem întunericului înecat fereastră 
Prin văile ce-au supt duşmanii ca ventuze 
l-au ucis pînă în depărtarea lor cea mai albastră. 
Gerul: oasele fărîmâ, carnea mănîncă 
Noi lăsăm inima să plîngă. 
Dece alunecăm de-alungul muntelui spintecat ? 
Sbierînd şi-a descătuşat furtuna, leii, 
In pădure-frîntă 
Nu ajunge miezul inimii vîntul cel întunecat 
Şi aşteptăm din ţimbale rărite 
Limpede şi simplu glăsuire sfîntă 
Pe dealuri leproase în văgăună 
E ca ochiul craniului 
Ne-ara adăpostit noi spaima de furtună 
Şi pornise unul să vorbiască fără şir 
Acolo.