„SALONUL OFICIAL" AL JURIULUI DIN 1925
Antagonism între societăţile organizate, în acest an, public. „Arta Română“ de odinioară, azi majoritate în juriu, tentacular,
graţios, face reverenţe spre dreapta-stânga.
Simţământ de curtuoazie, înaltă politică, de resemnare, face din descendenţii „Infailibilei Tradiţii* „încercarea puterinţei" sa
lonului. — Rubedeniile discipoli, în linie dreaptă, cu număr, cu gălăgie, cu proteste: viţel la poarta nouă a salonului; la poarta
cotidianelor, stâlpi stilişti cu vehemenţe proprii.
Luptă pentru revizuire, luptă contra extremei stângi bolşevizate din lipsa elemetelor iniţiale, c’est â dire naţionale, momentan
în posesia beligeranţilor ofensivi.
Contra celor trei pânze „extremiste u , (termen care a început să prindă colorit fantast aci) primite spre uimirea noastră, glasul
iniţiat al celor 600 tablouri vivante şi respinse, cere dreptate.
Dacă: judecata juriului anulată din excrescenţa îngăimârilor protestatare;
dacă: Atheneul ar clădi încă, socotiţi, (şase sâli=20 t tablouri primite, ghici câte ?=şase sute t. reiuzate ?),
— dintr’un spirit excesiv de umanitate, suntem dispuşi la o retragere cu 3 tablouri, din sălile în care am avut cinstea figura
ţiei, spre uimirea contimporaneităţei de aci. Trebuesc porţi largi, celor mai pictori decât alţii.—Juriul stăpân pe situaţie, nu intră
în polemică. Publicul cel de toate categoriile, nu pricepe de ce 200 da şi 600 nu ? Nu pricepe şi e timid; doamna şi domnul
Olimp Grigore Fulmen, ca de obiceiu, într’o şchioapă atitudine belică.
Tinerimea artistică, cu rezonanţe în mica burghezie şi marea finanţă de după răsboiu — faţă de „Arta Română* cu influenţe
în Marea burghezie şi intelectualitate — e azi in minoritate, in jurul salonului.
Dreptul, celor cu o sensibilitate, mentalitate aparte, odinioară prejudiciat, se evidenţiază corect. Autocraţia lor, soluţiune, pentru
un salon sau altceva, în afară de sensibilitatea lor, nu produce obiectivitate în două feluri.
Precizări: perspectiva „salonului refuzaţilor* în localul vitrinei lui Feder sau în cavoul „Sindicatului...?
— Tradiţia franco-germană, sălăşluită în „Saloane* după anotimpuri oficiale, piedică veşnică pentru tinereţea pornită spre me
leaguri necunoscute, în deplină desfăşurare Acolo stânga, dintr’o nevoe de eliberare spirituală, n’a consimţit lupta pe acelaşi
ring, ci întărită sufleteşte, a deschis poarta Independenţilor. Aici poarta cea nouă, miros ţurţurat de mosc, bi’gi-bigi, tămâie, se
poate clădi doar în saloanele lui Ouatu.
Mărturisim un amuzament, faţă de farsa “Salonului Oficial",
şi ’n tihnă primiţi sau refuzaţi, aşteptăm ziua, când premiile de încoronare, încurajări şcolăreşti, intrate în ridicol,
când manifestarea largă a tuturor chemaţilor şi refuzaţilor va proclama „Salonul celor fără juriu şt fără premii*.
Virtualităţi întronate la exces, în opera lui Strâmbu, în lucrările lui Steriade şi în c’apodoperile lui Costin Petrescu, ale lui Verona,
desăvârşesc seceta accentuată spaţial, cu influenţe spirituale pentru tinereţea picturală.
Nici svârcolirile din trecut ale „Artei Române* nu opun piedică revărsării fatale în matca comună, a atmosferei din ce în ce
imbecile.
începutul de influenţă izerian destrămat; doar dl. lorgulescu ne mai aduce aminte; epoca impresionismului extaziat, superficial
în primele rânduri, cere sacrificii noui; patronii jubilează. Cangrena se întinde ironic în toată banalitatea ei.
Pictorul nostru, exprimă încă surpriza existenţei lui lângă oala cu flori şi peisajul mandolină. Nu putem exprima nici una din
frământările prin care pictura noastră trece.
Să bănuim, că ceeace încearcă fără curaj, dl. Theodorescu-Sion, se ehiamă compoziţie ? când perspectiva liniară e în conflict cu
densitatea culorii ? când ritmul se sparge circular în nervi egal întinşi, de carton ?
Acei cari, în laboratorul particular al existenţei lor picturale, nu iau parte la cel mai frământat experiment modern, nu au de
unde învăţa. Altfel sforţările lovesc în gol, şi sensibilitatea nu-şi găseşte expresie.
Mediul cel nou al D-nei Petraşcu, se exprimă în opera d-niei’sale.
„Pisica" afectează industrialism, din mijloace economice.
„Bronzul* cap cu expresie acddulată nervos, svârlit pe un corp de negru umflat de viaţă caldă, sevoasă a tropicelor (portretul
cântăreţei, d-na Serdaru). Influenţa bunului maestru Brâncuşi, se risipă pe meleagurile noastre, o stimată Doamnă...
Dl. Medrea, încearcă pictural cu ritm ondulat şi pompos, departe de ceea ce spaţial şi monumental se ehiamă sculptură....
N. H. Maxy
CINE
ATOGRA FUL
Din complexul vieţii, cinematograful n’a reţinut decât elementul esenţial representativ: mişcare. La început, inventa
torii maşinii, au presimţit şi aplicarea ei. De aceea, primele filme reproduceau trenuri în mers, vapoare sosind, mare
înfuriată, etc. Elemenjtul dinamic apărea în primul plan. Invazia capitalului cotropitor, progres geometric, i-a modificat
existenţa : reprezentările umane nu conţineau, dinamic, decât mersul eroilor şi mimica.
Technica săracă nu născocise posibilităţile de azi. In acea vreme, în Franţa, cu mijloacele mizere de atunci, se mon
tează ducele de Guise. O bandei de câteva sute de metri, stângace şi ridicolă. Pentru publicul spectator, noutatea
era fotografia mişcătoare.
Cercetări stimulate de dorinţa câştigului, împing pe drum nou cinematograful. Concesiile însă se înmulţesc şi lan
terna magică îşi reduce valoarea ia simpla imitaţie teatrală. Din acea vreme datează mania „stelelor" şi a primelor
planuri, în care figura artistului apărea unică. Mimică, exteriorizare insuticient dinamică. Cu alte cuvinte, teatru fo
tografiat, Descoperirile nouă adaogă posibilitatea trucajului, deci introducerea altor elemente decât cele din dome
niul realităţii, în scenariu. Feeriile, îmbinările de vis şi realitate, senzaţionalul, extravagantul predomină în cinematograf.
Se intensifică realizările; dar repeţirea excesivă pregăteşte maniera.
Maşina se realiză izolată de imaginele convenţionale. Scenarul îşi trăia viaţa, individual.
Cinematograful, nu era decât un pretext pentru antagonisme. Se împărţeau atribuţile între scenaristul adăpat la teatru
şi actorul f ,stea“.
Apariţia regisorului şi criza de producţie, stăvilesc realizările teatrale. Arta nouă îşi aduce aportul.
Realizatori cu intuiţie proaspătă cercetează motive inedite. Scenariul se modifică şi devine pretext. Ritmul îşi subliniază
valoarea. Dansul este exploatat dinamic. Trucajul îşi ocupă locul destinat.
Cinematograful se împarte între realizarea simplificată sau stilizată până la puritate, în care armonia creazâ un ritm
specific („Opinia publică" realizat de Chaplin şi „Nibelungii* de Fritz Lange) şi feeria, amestec de real şi ireal, moder
nizată, în care visul alunecă pe funia acrobaţiei americane. („Le voleur de Bagdat" al lui Douglas Fairbanks).
Arta contimporană impune reforme decorului naturalist, pe care-l transformă în arhitectură, şi peisagii cu raporturi
noui: decorul expresionist, cubist sau constructivist, decorul naturalist, realizat în plan de maşini sau în elemente na
turale mişcătoare: mare, drum de fier, avion, automobil.
De acum, capitalul, singurul element conservator din cinematograf, pare să-şi fi precizat exact ideeaasupra nouei arte.
Cercetările actuale vor permite lanternei mişcătoare, unica expresie contimporană în care travaliul colectiv e coordonat
şi speculat pentru colectivitate.
Născută dintr’un efort comun şi anonim ce va deveni pur, în clipa dispariţiei ultimelor vestigii romantice
(numele autorului, stelelor, regisorului) pelicula va reabilita marea tradiţie aşa cum şi-a fixat principiile la
început.
Dela recenta descompunere a mişcărei în cinci zeci de mii de imagini pe secundă şi până la lipsa obsta
colului limbii, care face din cinematograf o artă internaţională, totul pregăteşte marşul seducător al noului
venit. Lanterna mişcătoare începe să devină magică. Barbu Florlan