12 
POLCOVNICUL STACOJIU 
Incheiu bilanţul celor mai recente aventuri cu un pasiv de doi ani şi un activ nul. Un timp tn’au 
sgâlţâii pofte inofensive, fără veleitate de extraordinar: să văd inerţi plimbându-se în tramvai, 
lebede chelneri la restaurante vegetariene, papagali disputând academic şi—la fiecare colţ de bu 
levard balete de politicieni obezi şi goi dănţuind pe jăratec. Câteodată, din lipsa de pofte, m? 
plimbam absent, descoperind în parcuri artere de circulaţie, atmosfere ciulind urechi la orchestre 
invizibil negre... ceruri ard ca munţi de răşină, excesiva melancolie umflă aparenţele şi brusc, mă 
săgeată regretul bravurei mele trecute (adesea îmi suggerez că descind din prinţi tătari)... vreau 
să ţâşniască forţa vie ascunsă sub veacurile pietruite deasuprâ-mi; să răstorn cu un silogism tot ce’s 
acum! adică: citadinii cunosc subtila apologetică a slâbiciunei; argumentaţie de pas pe loc, din 
neînţelegere a puterii. Suspinul lor prelungit peste continente e şi cântul de triumf al slâbiciunei. 
Războinici, noi ne preţuim resemnarea. Măduvă s’a trezit ; muşchii’s de hârtie, pieliţa-i albă, car- 
nea-i de alb dar spiritul se întinde până’n taiga, unde ecourile culturilor îngheaţă, dinamita se 
desface în pulbere de glicerin şi alcoolul e mai slab ca răşina de molift... Cine se măsoară cu forţa 
mea? De fapt, vânez însă preocuparea, căci slăbiciunea ne a diguit entuziasmul... Dar, iată mă între 
rupt din reverie, de cineva cu mânuşi de pâslă în faptul verii, eleganţă pensionară, un fel de a 
cincea copie trasă de o mână dactilo inexpertă, şi care-mi propune o vizită. Primesc din politeţă. 
Cunosc un fost satrap asiatic. Am sâ-1 poreclesc polcovnicul stacojiu ca să-l ţin minte şi să însemn 
cei doi ani pierduţi cu dânsul. 
M’am aprins de entuziasm pentru că nu l’am aflat în trecut. 
Un om îmi receptează gândul direct, rapid şi îl simt ca sânge în delir prin vine : cugetăm egal 
ca intensitate şi profunzimi. Polcovnicul reprezintă un dromader de experienţă: intensifică activi 
tatea celulei, distruge viermii tristeţii şi ţi menţine temperatura prielnică lucidităţii. E oin-filtru : 
în natură tipul e mai rar ca pâraele pline de păstrăvi, mai rar decât platina. Şi fiindcă l-am gă 
sit am să-l cultiv cu atenţie ca pe o plantă-delicatesă, sparanghel de pildă. Cine ştie: poate servi 
sparanghelul ca amuletă?... Polcovnicul e croit dintr’o materie necomercializată de uz: spirit 
identic, trup identic. Poartă cioc la o înălţime de mare duce moscovit şi-l recunoşti ex-polcovnic 
după cravaşă şi pulpa conformată pentru călărie. Ciocul, se zice, predispune la excrocherie (am 
să inedit altădată în această privinţă!) Mustaţa de lutră a prins culoarea tenului stacojiu, ochiul 
oblic surâde obsesiv şi vârsta pe caie o bănui după cruzimea destăinuirilor merită un şampionat. 
L-am intuit dintr'un început: i-am permis numai să se infiripe din spovedanii. Polcovnicul bea, 
bea cu poftă inegalată, vin ca zeama de cireşi, bere cu guler de chelner la gât sau antreprenor 
de circ, licoarea care dă vârtej, bea până i se face milă. Şi pentrucă posedăm nobleţă înnăscută 
discutăm despre duel. După mine duelul e un non senz. 
—Dacă vrei cel european—mi-a răspuns dânsul la întâia dată a cunoştinţei noastre, dacă reuşesc 
să-i reproduc aidoma gândul—harakiri e un morav sacrat de veacuri la mongoli. E blândeţea cru- 
zimei care răzbună mai sângeros decât spada şi glontele. Am adop 
tat şi eu un fel de copil din flori din harakiri născut... European 
tocit prin universităţi, citadin prin excelenţă am fost exilat între 
tundre, stejăriş şi peste sloiuri... Eram comandant a două esca- 
droane de cazaci transbaicalieni. îmi răzbunam exilul în vănâtori 
şi cavalcade. Insuficient. Despuiam oamenii şi-i puneam să alerge 
goi prin stepa pleşuvă... 
Cruzime inutilă. M’aş fi dorit plin de blândeţe; îmi trebuia şi 
cruzimea ca şpriţului sifon. Am recurs la un vicleşug. Aspru şi 
bun cu cazacii, mă divinizau. Ca să-mi păstrez nimbul trebuia 
subtilizată cruzimea... 
O experienţă... Ne înconjuraseră japonezii în munţi. Detaşamen 
tele lui Muiştiiko şi Denikin erau resfirate, îndepărtat pe creste... 
De trei zile, flămânzi, hîrsuţi şi trudiţi, caii rodeau scoarţa, oa 
menii leşinau de sete... O soluţie desesperată. După mine... caii 
de căpăstru; strecuraţi ca şopârlele! Unul murmură. Tac deşi 
îl puteam nimici scurt. După câteva zile numai îl chem : 
— In faţa întregului escadron te declar mostră fără valoare ! 
ţi se va da totul deagata, aşa cum îi se fac mortului parasta 
sele. Tu eşti mort, băiatule!... II simt că surâde şi ironia circu 
lând printre oameni ca un instigator... După câteva zile îl aud 
iar: Comandantul nostru trebue să fie nebun 1 De când m’a 
declarat mort, mi-i mult mai bine...