lui B. Fundoianu 
Trenul se frământa îndelung cu vagoanele dinţi cariaţi peste izbucnirea caligrafică a liniilor. In 
mers osiile se strigau dinadins, stele pieptănau despletirea câmpurilor şi arhierei stogurile înaintau. 
Trecusem tăpşane ca tăvi cu încrustări de inel, urma acum festinul pădurilor, bufniţele încercau 
cerul cu licori tari, veveriţe se înnodau lasso pentru încovoierea copacilor. Vârsta nopţii o cunoş- 
teai după iarba rărită în absint, spiritele dănţuiau goale în goana ferată coloană dorsală. 
După driadele cu păr de păpuşi, nimfe se lipiră cu frunze, umezind geamurile, din ape divinităţile 
se răsuciau în aburi lungi cât vântul muşca sexul pomilor. La timp mi-am schimbat, pneu-Michelin, 
inima. îmi place să-mi închid pe dinăuntru pupilele precum cufere cu încuietoare automată. îmi 
priviam fără entuziasm anatomia craniului, ochii alunecau jghiaburi, disecându-mă lent, în cumpănă 
fiecare arteră. Compartimentul înclinat ca tub acustic şi toate gesturile erau mărite, trupurile se 
legau într’o vorbire ciudată, răstălmăcind cuvintele creând înţelesuri. Mitologia peisagiului mă obo 
sise. Le puneam acum întrebări vecinilor, în gând fără să mişc buzele cerce tându-i. Stăteau aple 
caţi spre ei înşişi încovoindu-se înăuntru, căutându-se. 
In ameţeala adormirii pe jumătate, se mirau descoperindu-se altfel, se pipăiau cu simţurile dislocate 
ca o claviatură de pian. Desigur, lampa se stinsese demult, odată cu svârcolirea târzie a umbrelor. 
O lumină lâncezia pe canapelele roase. Ziua se rupea dintre gardurile de nuiele distanţând casele 
limpezindu-le ca pătrate. Treceam fulger, ejaculare prin gările mici, aquarelă şeful ne salută subit, 
cu un surâs de tristeţe amintindu-şi. Un macaz sgudui roţile, înfundându se în ţesuturi, izbindu-mi 
capul de fruntea unui vecin lângă geam. 
— „Mă numesc Hiras Kreach, îmi spuse. M’am născut în Noembrie într’o colonie germană în munţii 
Vrancei, la o fabrică de cherestea. Copilăria mi-am trecut-o singur, cutreerând stivele de lemn, în 
mirosul de brad esenţă, lipindu-mi mâinile cu dulceaţa răşinei, sângerând prin crăpăturile răni. Fe 
nomenul memoriei, în spaţiu întoarcere, e desigur un efort nul, dar e interesant prin energia de 
plăsmuire, într’o perspectivă nouă, a faptelor ; ştii bine că „îmi amintesc" e un fel de a vorbi. 
Amintirile nu sunt decât evenimente noi, aşezate dintr’o nevoie de economie casnică, în dulapul 
trecutului. Construcţia frazei adaogă spectacolului de eri un capitol care în realitate e astăzi. Cu 
vintele, sângerând acrobaţi pe acoperişul creerului, ce invenţie extraordinară. Şi înţeles deci că 
întâmplările pe care ţi le-aşi putea povesti, nu le-am trăh niciodată. Şi, dacă te voi întâlni mâine tre 
cutul meu va fi altul, împrejurările succedându-se ca o acţiune retroactivă, ca un curent electric stră 
bătând drumul înapoi. Desigur, există o determinantă a viitorului. Prezentul şi viitorul (mon Dieu, mon 
Dieu) sunt lucruri fixe. Necunoscuta variabilă, x 3 e trecutul. Dar asta e altceva, 
îmi priviam tovarăşul de călătorie, pe care sguduirea bruscă a trenului mi-1 apropiase atâta. Vorbia 
repede, nervos, vocea lui străbătea bicicletă aerul. Ceilalţi călători dormiau sau simulau somnul, 
legănaţi de semnificaţia pur auditivă a cuvintelor. Dansul peisagiului la ferestre încetase. Prin gea 
mul cu flori închipuite din respiraţii la interval, pâcla se filtra luminând subţire. încercam să ghi 
cesc ce mecanism subit a deşteptat în necunoscutul de alături atâta energie în mărturisire. Intre 
timp, dintr’un portofel ţesut în piele tuniziană cu desenuri colorate cărămiziu, scoase o carte de 
vizită cu chenar negru. Mi-o întinse : 
HIRAS KREACH 
născut în 5 Noembrie 1903 
On est prie de s’assesoir 
— Unde ajunsesem. A ! Da ! Intr’o zi urcasem ca de obicei stiva cea mai înaltă. Aveam vreo zece 
ani. Priviam cerul, casele, copacii. Aerul îmi făcea semne ca un înnotâtor. Deodată un vârtej. In 
cădere, fruntea s’a descuiat ca o carte. Jos m’am trezit cu câteva fărâmi ("de creer?) în mâini. O ! 
Creerul ! Să ştiu, să ştiu! Să scobesc narină, ţeasta de gelatină, placă de fotograf, oglindă, timp, 
spaţiu, întuneric, sgomot, lumină ; am împins în gaura ca gură, adânc degetul (iată: acesta) şi-mi 
întinse arătătorul drept; am răscolit pasta până în fund la peretele din os ondulat reflux, să ştiu, 
să ştiu, să ştiu, ce durere, oh ! un automobil în creerul sfărâmat, amestecate circonvoluţiunile, lul- 
gere, sânge, isbucniri. De atunci sensibilitatea frunţei seismograf aici e cumplită.... 
Brutal un expres clătină încheieturile, condensându-se negru în fereastră, ţipăt subit, plug ; osiile 
gemură, compartimentul reluă oscilaţiile, pendul pe un perete de eternitate. 
Hiras Kreach îşi aranjă nodul elegant al cravatei. Avea degetele subţiri, străvezii aproape, cu un 
ghiile tăiate până la linia nedecisâ a cărnei. In mărturisiri, braţul musclat bine, îmi apăsa umărul ; 
pieptul destins se înălţa cadenţat sub inima bătând cuie. Îmi întinse o ţigare gălbuie răspândind 
un oarfum tare de oţetar. Tuşea unui călător lovi corb aerul. 
— Ha! Ha! reluă Hiras Kreach; noi avem despre lucruri o părere pre-stabilită, clasând fenome 
nele în dosare cu chei şi formule precise, nedepăşind o măsură cunoscută unanim. Existenţa lucru 
rilor o concepem pe dinafară, fără efortul construcţiei intime, putreziciune sau metal scump. Cu 
noaşterea e realizată prin simţuri, nu prin contopirea întreagă cu obiectul cercetat. Certitudinea 
unei experienţe dinainte obţinute (experienţă în trecut; lenevire a raţionamentului, omidă rozând 
carnea invenţiei, descoperirei îndrăzneţe) paralizează frumuseţea gestului, opreşte, gardian public 
pasul în prăvălişul sensual al prăpastiei. In jurul tău reprezentanţii academiilor, cazărmilor, borde 
ielor, îţi dresează proces-verbal pentru exces de viteză în gândire: 
E INTERZIS CALATORILOR SA APLECE CAPUL PE FEREASTRA 
sau : ATENŢIUNE ! NU ŢINEŢI PORTIERELE DESCHISE.