Şi totuş, iată: spune-mi dacă expresul care înainte a brăzdat fereastra nu e o ceaşcă cu cafea, sau o 
frunză cu nuanţări negre sau un buton de manşetă. îmi răspunzi : fenomenul distanţei şi eu ştiu 
bine că dela o sută de metrii nu mai eşti acelaş ca lângă mine în compartiment, aici. Şi invers 
proporţionalul apropierei faţă de distanţă e deplin demonstrat în sărutul stelelor sau în dansul co 
metelor pe parchetul cerului. Să te depărtezi de mine* cu trei milioane de metrii şi îmi vei fi mai 
aproape. Trei milioane de metrii, câţi ani ! Timpul pentru noi e o succesiune ieri, azi, mâine, o în 
şiruire în spaţiu. Cât de lesne e rezolvată problema: 
Timp =5 spaţiu -f- x 
dar eu vreau să cunosc necunoscuta x. 
Iţi spun: te cunosc numai de cinci ore, dar te cunosc 400.000 de metrii (trenul nostru face 80 km. 
pe oră) mă cunosc ca un bol alimentar, ca o hartă pe care imi plimb degetul oh! amestecarea, 
contopirea cu obiectul cunoaşterei, sfărîmarea sub roţile trenului, deseindere fără ascensor ÎNĂUN 
TRU, o clipă de cunoaştere numai, cinci minute pauză pentru odihna operatorului şi a orhestrei. 
Trenul trecea acum prin câmpii ungare cu linii ca porumbei unindu-se; era un amestec de dimi 
neaţă şi noapte, casele se descriau ca arpegii de tenor, tovarăşii din compartiment îşi întindeau 
braţele. 
Hiras Kreach sări brusc în picioare. O nervozitate puternică îl stăpânia. Faţa de o coloare mată, în 
spasm, ca o undiţă. Apucă cu un gest automat, repede, mânerul semnalului de alarmă. Trase. Un ţipăt. 
Trenul oprit scurt, la uşă îmbulzeala călătorilor, controlorul cu gravitatea profesională îşi tăcu loc. 
Hiras Kreach plăti amenda în monedă americană. Toţi îi priviau miraţi, mâinile subţiri, cu pumnul 
nod de frânghie puternică. Apoi; „Nimic nu mai cade, faceţi jocurile! Scoborîrăm în plin câmp, 
pământul umed ne sărută lung cuimbrăţişări insistente tălpile. Frigul unui sfârşit de iarnă, se aşeză 
brăţară pe braţul şters încă, mărgele lunecând pe oglinda umerilor. Hiras Kreach (purta: smoching 
cu o pelerină de bal, cravată albă, pălăria de fetru) privia dunga trenului, disolvându-se pastilă de 
sublimat în peisagiu. 
Valiza mică o purtam în braţul stâng, cu celălalt mă sprijiniam de silueta robustă a Iui Hiras. Lu 
mina insuficientă ne ascundea umbrele, ne amesteca material cu încetul. 
Hiras Kreach mă interesa straniu fără să mă domine, excitându-mă numai. Renunţasem pentru el 
la ţinta călătoriei mele: la Budapesta mă aştepta poetul Stephan Roii. Nu mă supusesem dorinţei 
lui, ci unui impuls pornit din mine. 
Frigul se plimba acum cretă prin mădulare. Regretam culcuşul cald din compartiment. Oasele se 
mişcau încet ca figuri de şah. Trecurăm prin faţa unui canton cu ferestrele închise încă, o vacă se 
miră de prezenţa noastră mustrându-ne. Gardul era inevitabil aplecat, de aici drumul se depărtează 
de calea ferată două concepţii diferite. încă vreo câţiva paşi şi gara se întrevede ca în reclamele 
de şocolată. 
Peronul fireşte gol, în restaurantul cl, III poci lua un pahar cu ceai dar pâinea e de eri şi pendulul 
bate o oră imaginară. 
— Am tras semnalul de alarmă, îmi explică Kreach, pentru justificarea, o iluzie de fapt, a unei voinţi 
în dizolvare. Inconştienţa maşinei purtându-mă în pântec, spre o ţintă pe care împrejurările mi-au 
impus’o mă exaspera. Ce să fac ? Ce să fac ? Să-ţi reţii gestul atunci când creerul cere subit schim 
bare e şi asta o servitute. Nesupunerea e de fapt supunere. Cui? inversarea principiilor nu duce 
la. nici un rezultat. 2 -j- 2 — 5 e acelaş lucru cu 2 + 2 = 4. Teorema lui Pitagora, principiul lui 
Arhimede sau insensibilizarea cameei prin cocaină pot fi util, înlocuite prin o negaţie. Ce e moartea 
iubirea, Dumnezeu praştie pentru drumul concentric al ideiei, am văzut culmea munţilor rupându-se 
din osemintele cerului, marea îşi drota părul cu cleştele unor raci uriaşi, deasupra vântul purta po 
lenul fiorilor pentru voluptatea împreunării. Dar ar trebui să pricepi: călătoria în afară, se reduce 
la o călătorie în noi. Miezul lucrurilor ne rămâne străin şi ne vedem pretutindeni pe noi înşine — 
aceeaş imagine la infinit repetată. 
Ceaiul era amar. Odaia friguroasă, în fund patroana pe o tejghea dormita, câţiva unguri, schimbau 
cuvinte cu un zgomot de zaruri lovindu-se. 
— Satul acesta, urmă H ras Kreach, se numeşte X... Mă duceam la Viena pentru o întâlnire cu un 
prieten, profesor de fiziologie la Universitatea din Latesburg. Dar (fenomenul nu e din cele mai 
neobişnuite) ţinutul acesta nu mi-e străin. Am oprit expresul, găsind în intelectualism cheia unei 
manifestări de voinţă al cărui punct de plecare stăruia în subconştient. 
întâmplarea e încă oroaspâtă! 
Şi către patroană: Fisetri Kerem! 
Am ieşit pe peron. Ziua se ţâra veştedă printre vagoanele de marfă, ca fete vrâstnice aşteptând 
sărutul unui mire imaginar. Hiras, îmi strânse nervos braţul. Observam acum, că ochii îi erau drep 
tunghiulari punctaţi vânăt pe dinăuntru; trăsăturile feţei în unghiuri ascuţite, pe frunte o tăietură 
vizibilă pentru concentrarea atenţiei. Banca umedă în amintirea unei nopţi jilave şi norii întindeau 
gâtul privindu-ne distrat, ca jucători, suspectându ne totuş. 
— E un an de atunci. Eram printre invitaţii d rei A. T., fiica milionarului T. cunoscut din scandalul 
băncii „Valahia“, Nu mai îmi amintesc pricina sărbătoarei dar, invitaţii se strigau, împărţindu-şi sen 
sibilitatea cu tacâmuri dealungul meselor lungi, cu candelabre romane printre pereţii construiţi echi 
librat cu tablouri dela cea mai recentă expoziţie constructivistă. Epuizasem jocurile de societate. In 
mijlocul odăii în coşuri mari, urma acum împărţirea darurilor închipuind întâmplare. Fiecăruia lucru 
rile groteşti se atribuiau cu zâmbete de subînţelegere. 
Intru’un cerc, poetul Ronda cu o voce de camelot apostrofa: 
— Unde mergem, sfârşitul se apropie ca în vânătoare câinele ducând în sângerări potârnichea. 
Primejdia Orientului e o glumă senilă făcută de un mareşal cu alifii după baie. Cum ne-ar putea