PUNCT No. 12
Trecătorul
Olga lranovna
O femee, 45 de ani
In Rusia: 1914-1918.
ZAIL STURM
Piesă în 7 Tablouri
PERSOANELE:
Zail Sturm, 32 de ani.
Sonia Vasilievna, 3o de ani.
Ivan Ivanovici Gribunin, 67 de ani, neguţător bogat.
Un doctor
Un brancardier
O infirmieră
întâiul soldat. — Al doilea soldat.
Soldaţi, femei, etc.
FEBRU ARIE 1925
Întâiul rănit
Al doilea ,,
AI treilea „
Tabloul 1
O stradă. O bancă de lemn.
Toamna. Frunze veştejite cad. Noaptea se lasă treptat.
Nici un trecător.
Zail Sturm şi Sonia Vasilievna stau pe bancă şi vorbesc cu o voce scoborâtă.
Zail: Sunt fericit!
Sonia: In sfârşit ne-am regăsit.
Zail: După trei ani de grea suferinţă.
Sonia: Am plâns mult.
Zail: Mă credeai mort ?
Sonia: Credeam că te-au omorât.
Zail: Am suferit, am plâns .. m’am rugat...
Sonia: Te-au chinuit.
Zail: Da.
Sonia: Da, mult de tot.
Zail: Mi-au distrus viaţa. Nu mai sunt nimic, nu mai
am suflet. Mi-e trupul pângărit şi frânt de mâi
nile şi loviturile lor. Baţi câinii. E groaznic să
baţi un om... un om slab.
Sonia: Trebue să te răzbuni.
Zail: De ce să mă răzbun ? Vreau să uit. încerc să
încătuşez în uitare, aceşti trei ani... Clipele de
uitare sunt scurte... Apoi, trecutul revine mai
puternic, mai crud... (Se gândeşte) Sunt nopţi,
când mă culc devreme, — trupul mai puţin obosit,
gândirea limpede, — ca să mă pot gândi mai
bine la ziua de mâine, la ziua zdrobită de trei
ani, trăiţi în închisoare. In acele nopţi lupt împo
triva suferinţeler mele, loviturilor cari-mi ard
mereu trupul şi înjurăturilor care-mi rănesc su
fletul... Trebue să beau... Trnbue să mă’mbăt cu
băutura cea mai rea, atunci, beat, nebun, străbat
drumul viitorului meu...
Sonia: Viitorul tău e în răzbunare, în sânge.
Zail: Nu... Când puterii3 mă părăsesc, când toată fi
inţa mea tremură de oboseală, de frică, — mă rog...
Sonia: Nu trebue să te rogi. Trebue să te răzbuni.
Zail: Să ucid ?
Sonia: Da.
Zail: Sânge... iară sânge...
Sonia: Cnmă, iată destinul nostru. Fiecare om poartă,
în el, o crimă, a lui... Şi trebue s’o săvârşească.
Zail: Dar cei ce nu ucid ?
Sonia: Săvârşesc fapte mai grozave decât crima.
Zail: Nu-i adevărat, Sonia. Glumeşti. Vrei să mă’n
spăimânţi.
Sonia: Să te înspăimânt?
Zail: Vrei să mă ’ntristezi.
Sonia: Nu Zail, ai îndurat prea mult, (II priveşte cu dra
goste.)
Zail: (Privind la frunzele care cad domol) Ce Toamnă...
frig... foame... săraci, peste tot săraci...
Sonia: îmi place toamna. Toamna poţi plânge mai uşor.
îmi place să plâng, când frunzele sunt veştede,
când tăcerea vibrează în ramurile negre... şi mute.
Zail: Uită-te la grădina aceasta. Aleele sunt deşarte.
Se pierd în necunoscut, aşteaptă frigul, mizeria
iernei... (O pauză).
Sonia: Zail !
Zail: Mă mai iubeşti?
Sonia: Da. (Sensuală şi optimistă). Sărută-mă. Vreau
sărutări.
Zail: Da, da...
Sonia: Sărutările trecutului. (Se îmbrăţişează).
Zail: Aceleaşi.
Sonia: Mai sărută-mă odată. (Pauză).
Zail: Se’ntunecă-
Sonia: Mai rămânem. Vreau să iubesc, aici în singu
rătate, departe de oameni.
Zail: Fie.
Sonia: E voinţa Domnului.
Zail: A Domnului ?
Sonia. El a creat omul. Iar crima e în om.
Zail: Nu.
Sonia: Ba da. Priveşte-mă! Port crima în mine. Mă în
veseleşte, mă întărâtă, mă face să sufăr, să strig...
Se întinde ca lepra. Şi într’o zi voiu săvârşi
crima... crima mea.
Zail: Sonia, nu, nu !
Sonia: Zail, aş vrea să ucid. Pe cine? Nu ştiu... pe un
necunoscut, pe un trecător... pe un om. Vreae
să mă liberez de crima mea, de această obsesi
covârşitoare, hidoasă putredă... Când merg, câte-