Cavalerul cu inima de aur 
îmi place să mă crea bolnav, deşi nu sunt. Stau 
într’un fotoliu larg, acoperit de (pături şi cu gâtul 
înconjurat de o năframă. Respir adânc mirosul bra 
zilor, mi se umezesc ochii compătimindu-mă şi din 
când în când gem uşor. 
Maria Magda, de alături, m’aude. Atunci lasă lu 
crul şi se apropie de mine încetişor, de teamă să 
nu mă supere. O simt în spatele meu cum mă pri 
veşte cu bunătate şi milă. Şi degetele ei îmi trec prin 
păr şi-mi mângăe fruntea. E bine aşa! Simt că-mi 
trece. De vreme ce mâinile ei mă vindecă, trebue 
să fi fost într’adevăr bolnav. Dar ce am avut? 
Maria Magda ştie pe semne, ptentru că aciuat un 
scaun l’a pus lângă, fotoliul meu, îmi ia mâna având 
grija să n’o descopere prea mult de sub pături 
şi mă întreabă încet, cu puţină teamă, dacă vreau 
să-mi spue o poveste. 
— Ce poveste Maria Magda? Tu nu ştii că eu le 
cred ? 
— Povestea cavalerului cu inima de aur. E fru 
moasă. 
Şi Maria Magda, lasă ochii în jos, stângace. 
— Nu, Maria Magda, iar îmi spui o poveste cu 
tâlc şi trebue să mă chinui apoi, să-i aflu înţelesul. 
Mi’s nervii bolnavi şi-mi face rău. 
— Lasă-mă să ţi-o spun, Andrei. E frumoasă şi 
are să-ţi placă! 
Maria Magda mă priveşte cu ochii rugători, li 
fac semn din pleoape că poate să vorbească: 
- • Ştii, a fost odată uri cavaler care se născuse cu 
inima de aur. Cât timp fusese copil, nici odată nu 
alergase împreună cu ceilalţi să ucidă păsările în 
cuiburile lor şi să le strice ouăle. Ci dimpotrivă se 
căţăra îndrăzneţ şi sigur până sus pe culmi şi le 
strecura printre crăpăturile stâncilor unde-şi aveau 
cuibul, fărămituri pentru pui. 
Şi toţi părinţii îl dădeau de pildă copiilo lor şi 
spuneau despre el: iată un copil cu inima de aur! 
La 20 ani, cavalerul — îl chema Guido — era 
cel dintâi la „tournoi”, victorios în războaie ca ni- 
,meni altul si ridica cu mai multă graţie şi îndemânare 
de cât ori cine, mănuşa pe care doamnele o aruncau 
printre lei. Dar spre deosebire ele un alt cavaler su 
părăcios, el nu se mânia nici odată pe doamna, care-i 
punea viaţa în primejdie, ci zâmbea, aducându-i 
mănuşa, curtenitor şi afabil. Dar cavalerul nu iubia. 
Adică, n’a iubit până într’o zi. Era o zi caldă 
şi strălucită de toamnă iar cavalerii se întorceau 
dela luptă. Dintr’un ptgnon sur rue, doamnele agi 
tau năframele albe ca spuma mărei, şi funigei res 
firaţi prin aer 'păreau că se destramă din dantela 
mânicilor Ier spre a ..A: ,, căştile cavalerilor, a-1 
-de mătase. 
într’o băltoacă de noroi pe care ploaia din timpul 
nopţii o adâncise în grădină. 
Dar coborî repede jos, pentru că-şi dete seama 
că un. râmător care se tăvălea în băltoacă, era 
gata să i-o înghită. Era inima lui, o inimă de aur 
şi-i era milă. 
Când o ridică era învelită într’un strat gros de 
noroi. Picături de noroi înverzit se scurgeau de pe 
linima de aur, al cărei aur nu se mai vedea. 
Cavalerul vârî mâna în piept şi-şi puse inima 
la loc. 
De atunci, viaţa lui s’a schimbat cu totul. Guido 
a iubit de câteva ori, şi a ucis pe una din iubite 
şi era gata să-şi pună capăt zilelor pentru că l’a 
trădat alta, dacă un prieten nu-1 împiedica în ultima 
clipă. • 
Iar inima de aur bătea furtunos. 
Intr’o zi, iubita lui, la care ţinea mai mult decât 
la tot pe lume, îl descoperi' în pivniţele castelului, 
sub bolţi, la o masă întinsă. In jurul lui, pe ge 
nunchii lui, cu mâinile înodate de gâtul lui, erau 
trei femei destrăbălate, care-i turnau vin pe gât şi 
râdeau. Iar el râdea hidos, cu gura până la urechi. 
Când Yves, iubita lui, se arătă în prag, în mantia 
ei albă, el tresări ca de o vedenie. Apoi, îşi trecu 
dosul palmei prin faţa ochilor, goni prin desface 
rea braţelor, femeile de lângă ,el, care căzură la pă 
mânt ţipând şi sări drept în picioare. 
Intr’o clipă, cuţitul de argint de pe masă era 
împlântat pe rând ca o jucărie înnebunită, în piep 
tul celor trei putane. (Ca şi când ele al fi fost 
vinovate! Ele n’aveau nici o vină, dar inima lui 
era acum de noroi). Apoi, Guido, căzu la picioarele 
iubitei lui hohotind într’un plâns sălbatec. 
Cineva care î-a văzut inima mai târziu, spunea 
că aurul şi noroiul se amestecase şi se topise aşa 
de bine unul lângă altul încât nu se mai puteau 
deosebi. 
Inima toată avea străluciri ciudate, când nevino 
vate, când diabolice ca acelea aie ochilor verzi. Les 
yeux verts vont en enfer! 
Les yeux yerts. Vont en enfer! Da, doamnă, şi eu 
am uitat să-ţi spun ceea ce Maria Magda îmi spusese 
dela început: că, Guido cavalerul, avea ochii verzi. 
Era firesc să i se. întâmple aşa. 
Şi acum? Mă întrebi ce face acum? E tot în in 
fern. Atâta doar că infernul e mai suportabil de 
cât şi l’au închipuit poeţii. Ba, un bătrân epicurian, 
cu care m’am împrietenit aco^o mi-a spus că a 
văzut el însuşi pe Dumnezeu-Tatăl cu barba lui 
albă venind încotoşmăfiat întrun dominou, cu glugă 
de capucin şi ght nuindu-.se într’un colt. Vezi, că. 
'• •V;,Ş.C.C • - • ■ . 
^hi...4(L.JŢeriecn 
HENRI CAD 
Cu prilejul unei cărţi 
Ernest Renan de N. Davidescu 
Un păcat postum al oamenilor celebrii: geniul 
lor trezeşte crunt grafomania urmaşilor docţi sau 
semidocţi, până'n a şaptea spiţă. Interpreţi din 
cea mai autentică pastă de savanţi, nu contenesc 
(să caute până’n negurile mitului, lumina profe 
tului „Banchetul” lui Platou de mult nu mai e 
citit decât în studii contradictorii sau în inter 
minabile introduceri. Dante suscită tot mai mult 
un deosebit interes prin misterul morţei lui, sau 
prin dispariţia osemintelor din cripta dela Flo 
renţa, fapt faţă de care Divina Comedie rămâne 
un simplu episod. Nu e de mirare c’atâta ad 
miraţie covârşeşte curiozitatea bietului cititor şi-i 
sperie înţelegerea lăsând şi pe Platon şi pe Dante 
şi pe alţii în galeria marilor necunoscuţi. Deobicei 
autorul sfârşeşte modest, recomandând succintul 
prolegomen, în care întâmplarea” presară un dic- 
ionar de vocabule elene sau neolatine, ca o mică 
contribuţie lipsită de pretenţie, în stare să in 
el ritmeze paşii minţei... Asta când interpretul e 
încă foarte naiv, (pe cât de doct), şi nu s’a aliat 
cumva cu vreunul din acei harnici editori de 
biblioteci instructive, dela cari aflăm că Edison 
era vânzător de portocale sau . Tolstoi un înde- 
mânatec călăreţ. 
Scriu rândurile acestea, răsfoind o carte, apă 
rută de curând în Editura Cultura Naţională; 
Oamenii celebrii: ERNEST RENAN de N. Davi 
descu. Abia o carte. Un format de buzunar, sub 
ţire ca un ziar împăturat. O introducţie de o pa 
gină în care citim: „scopul acestui volum este 
'simplu. Aţâţarea curiozităţei publicului nostru asu- 
„pra înţelegerii operei lui Renan”... Câţi au citit 
într''adevăr pe Renan la noi? Atât de puţini 'încât 
admirăm în primul rând stăpânirea pe care o 
dovedeşte d. Davidescu ca să nu exploateze până 
la strivirea cititorului, materialul pe care-! pre- 
dă. Nimic din subiectivismul şi parada cercetăto 
rului, care vorbeşte de omul celebru pentru pro 
pria sa glorie, nimic din anecdota inutilă care 
distrând spiritul nu comunică ceeace e esenţia 
lul; gândirea, sufletul, marele omenesc al pro 
fetului. D. Davidescu îşi învălue, „omul său”, 
într’o dragoste calmă, într’o înţelegere adâncă, 
în trio frază simplă şi plină, ca un "artist care-şi 
împodobeşte opera cu toate bogăţiile senzibili- 
tăţei sale. Istoricul bugetarei lui Renan in legătură, 
cu împrejurările în care s’a desvoltat, copilăria, 
viaţa lui, iată .cartea .d-lui Davidescu, tot ce ni se 
pare nouă că poate stimula citirea şi înţelegerea 
operei lui Renan;. Când ai întors ultima pagină 
mâna caută masurd înriraft*.Viata lui îsus” 
G. COST 
Atunci a văzut’o coborând cu celelalte nerăbdătoare 
peste puntea castelului şi venindu-le întru întâmpi 
nare. Bătrânul Conte Godefrov, tatăl ei, a certat’o. 
Privirea ei se opri pe jumătate şăgalnică şi pe 
jumătate cerând par’că apărare în ochii tânărului 
Guido. 
Dar Guid'o avea inima de aur. 
De aceea el simţi numai decât că o iubeşte şi 
veni a doua zi să i-o spue cu acelaş surâs bun şi 
îndrăzneţ, pe care-l avea de. câte ori deschidea o 
colivie, ca să dea libertate unei păsări -întemniţate. 
Odată cu aceasta Guido, îi aduse o pereche de- 
(porumbei albi, două blăni de vulpe şi un pui de 
lup, prins - de el, | şi care-l urma ca un câine. 
Pe atunci lucrurile se aflau mai repede decât a- 
cum, pentru că ştirile în loc să fie adunate de 
ziare, erau răspândite de femei. De aceea, doamnele 
şi Jungfraulein-urile toate au aflat în aceiaşi zi şi 
toate au spus: 
Iată un om. cu inima de aur! 
Şi Beatricei — aşa o chema pe logodnica lui — îi 
plăcea să ştie că iubitul ei avea inima de aur. De 
câte ori se apropia de el, razele de aur îşi făceau 
drum spre ea şi-i luminau faţa cu reflexe portocalii, 
gălbui, pale,, care o făceau să simtă oarecum distinc 
ţia şi nobleţea soţului ei, să i se pară că o îm 
părtăşeşte şi pe ea din ele, să-şi dea seama însfâr- 
şit, că soţul ei avea o inimă de aur. 
Dar când în seara ceremoniei nupţiale, Beatrice 
lipi capul de pieptul desgolit al soţului ei, spre a 
asculta glasul melodios şi sonor al inimei de aur, 
îşi dete seama de un lucru înspăimântător care-i 
încleştă dinţii în gură, şi o făcu să tremure toată: 
inima de aur nu bătea. Şi locul ei pe piept era rece 
ca ghiaţa. 
Da, dragul meu, inima de aur n’avea bătaie. 
S’ar părea că o inimă de ahr nu poate face rău 
nimănui. Şi totuşi ascultă: 
A doua zi de dimineaţă, Guido, care dormise foarte 
bine s’a trezit cu soţia lui întinsă alături fără su 
flare. Trupul îi era îngheţat, iar-faţa iluminată fan 
tastic: galben, verzui şi portocaliu de reflexele ini 
mei de aur. 
Guido a înlemnit. Şi-a zguduit iubita, a încercat 
s’o încălzească în braţele lui, a plâns, s’a rugat de 
ea să’nvie din nou. Apoi, fulgerat de un .gând, în- 
eţlegând însfârşit că el o ucisese, a răcnit ca în 
toiul bătăliei, s’a repezit. la panoplie de unde a 
set* un cuţit lung şi ascuţit ele vânătoare cu pră- 
sele de coarne de cerb şi peste câteva clipe avea 
în mâini inima lui de aur. In două sărituri se 
apropie de fereastră, o deschise şi aruncă inima