TIC TAC
Stafii
Lemn de Hans Arp.
. Dece nu mă mai iubeşte—suferi! Darie.
Poate domnişoara Lia e bolnavă. Al slăbit şi
e mai pa idă. E neliniştită şi nu doarme bine,
de aceea noaptea lipseşte din odaie... Gândul
îl mângâie, dar nu-1 astâmpără.
De câteva ori pândi plecarea nocturnă a Liei
dar somnul îl biruise.
In sfârşit un troznet îi trezeşte O vede cum
se rid,că în pat cum îşi lunecă picioarele cu vine
albastre în pantofii brodaţi, —mişcarea îi desco
peră genuchii,—şi cum se îndreaptă în cămaşă
albă, cu părul în două cozi grele, spre uşă. A
ieşit—Darie sare din aşternut, alb ca rufa, şi
se avânta în condor la zece paşi de Lia,—ur
mărire de îngeri. Lia e numai o fluturare a’bă
care face să pregefe întunerecul dinaintea ei;
coteşte şi dispare fără sgomot în camera lui
Axei Uşa întredeschisă se închide acum şi se
aude gâlgâitul de fier al cheii înghiţită cu pre-
cauţiune de broască. Aerul s'a răsfirat în jurul
lui Darie căci pieptul lui se luptă anevoie să
respire. Un gând i s’a spart cu împroşcări roşii
în creier căci e ameţit şi se împleticeşte în noapte.
Şi iată altă arătare lăptoasă, cu pasul lui îsus
pe ape. Traversează iluzoriu coridorul şi se to
peşte în camera lui Willy. Darie e năbuşit ca
într’un sicriu cu garoafe.
? |
Bâjbâie pe perete drumul înapoi şi se ghemuie
în aşternutul rece ca luna dela fereastră. Friguri
VI
îl sdruncină şi-i clănţănesc dinţii. Încet, conşti
inţa se regăseşte pe s ; ne şi-şi reia tictacul alene
ca un ceasornic urnit după ani de tăcere. E cu
el în pat, îşi dă seama Darie. Braţul auriu în
conjură un grumaz, şi barba parfumată a lui
Axei se amestecă în pletele ei când îi sărută
urecheâ. Atunci Lia se crispează ca o punte şi
genunchii ei şlefuiţi se ating de genunchii reu
maticului tămăduit prin nesimţirea pe care numai
avântul aprig ţi o dă. Şi pe urmă ce? mintea
îşi înt nde tentaculele fluide să soarbă taina din
realitate Pe urmă ce ? Întrebarea mistuie deacum
nopţile lui Darie. Ochiilui numai privesc pe Axei
şi pe Lia deadreptul. In ochi i s’ar putea ceti
ceeace ştie. Privirea lui îi urmăreşte pieziş La
început încearcă să-şi iea partea lui din Lia de
altădată. E resemnat şi consimte în sinea lui la
împărţeală.
Cu inima mică, întrio dimineaţă de Duminecă
se apropie de p°tul Liei Dormitează? II lasă
lângă dânsa Ii face chiar loc Darie încremeneşte
de bucurie şi de teama de a nu risipi, ca un vis
totul O arşiţă, frumuseţea iubitei aproape Vre
mea s’a oprit cum şi-a ţin it şi Darie suflul
Clipele roiesc pe loc. Darie riscă timid o să
rutare
— Pleacă de-aici, sună strident răspunsul.
Nu înţelege, dar păleşte - Pleacă n’auzi? şi
cu o mişcare â umărului Lia îl îmbr nceşte afară
din pat. — Te-ai obrăznicit rău! străpunse un
ultim comentar inima lui plină de plâns
Prăbuşiri lăuntrice nivelează stuf şul de flăcări
şi podurile de jar ale copilăriei în cenuşa care
va năpădi mai târziu totul. Surpături delicate,
troznete imperceptibile Darie şi le ascultă plecat
asupra căminului său interior. Intr’un târziu, din
cenuşă se aude un şuierat. Dacă ar spune mamii
lui tot? O nouă desbatere începe, ţine zile în
tregi Dacă ar spune, Lia e numai decât alungată
şi nu va mai fi a nimănui. Dar nici el nu-şi va
mai pregăti lecţiile cu dânsa. Nu va spune deci,
nimănui, nimic.
A apărut
ANDRE BRETON
MANIFESTE DU SURREALISME
editions du Sagittaire