13 
TIC-TAC 
(Continuare) 
Un Sentiment de singurătate mă copleşi. 
Atunci sosia, ca o închegare de tonuri sumbre pă 
şind prin deslânarea realităţilor, cu priviri de buf 
niţă Sfinţită, Matia, cotoiul plăpând ca o pasăre şi-mi 
începea, pe genunchi, torsul orelor negre. 
Matia, ultimul martor al vremilor, călăuza de ca 
tifea, cheie subtilă a trecutului de nocturne. 
Prezenţa lui întrerupea primejdioasa plăcere a ri 
sipirii eului. ' 
Ca cioburile unui urcior vrăjit, simţirea se real- 
cătuia în jurul conştiinţei unice, după vechea lege 
arhitectonică a insului pe care ni-1 cunoaştem. Matia 
era făcătorul de minuni în ciuda oaspeţilor stranii 
din perete. Mă deosebi a* prin simpla lui privire, de 
toate cele înconjurătoare, de el însuşi, de clipele în 
cataractă. 
Lăsasem, odată, reflexele unei după amiezi întregi 
sa treacă pe dinaintea fotoliului gâzduitor. : 
O defilare cenuşie, fără muzică, aducea la urma tro 
feele amurgului, cele câteva culori, puţinul metal 
fluid ce precede carele de palisandru ale nopţii. 
Matia îmi dormia pe genunchi. Mă cufundam. 
Cine sunt şi ce fac aici? mă întrebai în acea sala 
în care fiece obiect părea că duce un secret mut şi 
diferit de al celuilalt. Vrui să mă rup de toate acele 
enigme, să mă înalţ printre spectatorii hermetici, 
dar spaima de neizbândă precipită criza. Cine sunt 
eu? întrebarea coborî ca într’un puţ. Ciutura nu mai 
spărgea suprafaţa-oglindă, să se umple de ea ca 
înainte. Cine sunt eu, eu Darie, eu... şi mă crispai 
cu desnadejde de silabele numelui deşert şi care nu 
mai corespundea nici unei realităţi intime. Vrui să 
strig, dar îmi fu teama de sgomot, teamă de a coi- 
stata că glasul putea să nu fie al nimănui din clina 
în care nu mai avea nici un sens. să fie al meu. Cău 
tăturile rătăciră în van în odaia cotropită de noapte, 
iar gândul, prin fiinţa devastată, scotoci febril şi fără 
folos. Un neastâmpăr mă cuprindea zădărnicind orce 
investigaţie. De bună seamă sunt prea singur, îmi 
zisei, — şi cuvântul „sunt” sună a pustiu 
nimeni nu mă mai conţine pentru ca nimeni nu 
mă mai iubeşte şi de aceea, momentan, nu mă regă 
sesc. (Fântâna se adânceşte, întrebarea cade fără sgo 
mot, fără sfârşit, cade) Darie, — ai existat chiar eri! 
apostrofez pe acest dublu iluzoriu. Încordate, minţile 
sgâlţâie gratiile, ochii se sgâiesc, auzul nu percepe de 
cât haosul cosmic dintr’o scoică. De amintiri, smulse 
cu furie uitării, mă agăţ, îmi lipesc faţa de ele ca or 
beţii, şi-mi spun, toate acestea mi s’au întâmplat mie, 
în toate eu am fost eroul, eu, eu, eu! Ajutor! Gândul 
mamii răsări atunci în conştiinţa istovită. Fa singură, 
dacă ar veni, m'ar ajuta, să mă recunosc. Vis necu- 
minte, opreşte chipul de dincolo de aevea. Să mă ri 
dic să fug din această ruină lăsând-o deschisă musa 
firilor întâmplători ai nopţii. Un bocănit, pe duşumea, 
la picioarele mele. Fra Matia, adormitul, care-mi că 
zuse greu, depe genunchi. Deschişi, ochii lui; era ţea 
păn şi nemişcat, cu ceafa rigidă, cu labele sub botul 
picurând, cu privirile de gelatina. Matia! aşteptai 
căutătura care avea darul să mă lege de existenţă 
ca de o faptă mârşavă a sufletului. Luai în braţe pe 
de I, VINEA 
demonul acestei pustietăţi, semnul viu din cartea tre 
cutului. II simţii sloi sub degetele-mi sgârcite 
de refuzul de a pricepe. De-acum nimeni care să-mi 
mai răspundă chemării, nici un tăinuitor care să îm 
partă cu mine sarcina suspinului apăsând în. aceasta 
casa, nici o sbatere, nici un ritm dealungul trecerii 
semănată cu relicve, nici un. jude, nici un gâde, nici 
un tovarăş. Cine să-mi aţină calea în spre nimicire 
când ţintele din capul lui înţelept s'au stins? Se în 
tâmplase o cădere dincolo de mine, dedesubt, în tai 
niţele unde bântuie liliecii orbi şi unde chemările 
hăuie, rătăcind, ca într'o salină. Voinţa se căţărase la 
început, cu scrâşniri de târnăcop, ca un alpinist, şi 
acum blestema în neguri ca un rege Lear. Părăsirea 
fremătă ca o genună. Ma repezii, prin întuneric, spre 
uşa închisă, mă împiedecai de obiecte, trăsei colţul 
unui covor peste mine, să aştept, desmetic, zorile. 
Un leşin. Cu dimineaţa de leşie, îmi recăpătai cum 
pătul. Odaia cea mare arăta ca după o luptă. 
Am fost jucăria nervilor mei sdruncinaţi, a- 
cum am să-mi fac datoria. Infâşurai pe Matia într'un 
şal scump şi urcai hotărît, schingiuindu-mi groaza, 
scara podului. Pe gura deschisă aruncai trupul lui 
slab, în praful de sus. Trăsei capacul podului. S/a 
sfârşit. Oraşul dormia încă. îmi amintii de cele în 
tâmplate aseara, de strania pierdere a eului meu, îmi 
amintii de lipsa de coheziune dintre toate amintirile şi 
conştiinţa de mine însumi. Când oare să se fi petrecut, a- 
ceastă sciziune între faptele mele şi sufletul meu adevă 
rat, că s’a pierdut el sub creşterea lor, ca o tulpină între 
bălării? Dorul de siguranţa şi de certitudine mă îm 
pinse la această investigaţie, pe care, ca să o între 
prind cu ordine, o făcui în scris, amintindu-mi încet 
şi însemnând cu răbdare pe hârtie. Fram calm şi a- 
proape fericit. .In munca aceasta care ţinu ceasuri 
după ceasuri, nu simţii nici foame nici sete nici obo 
seală. Ziua trecu, noaptea sosi iar, grea, ca un patra 
fir. Când isprăvii de înegrit colile găsite în bibliotecă, 
întunericul mă strângea din toate părţile. Adun fi 
lele în buzunar. Apoi, încet, scosei din cupa lor de 
bronz toate lămpile demodate şi deşertai conţinutul 
în toate odăile, pe coridor şi pe scară. Dintr’un bi 
don împrăştiai pe covoare apele lucide ale benzinii, 
veninul fin al morţii, prin veacuri, organice. Şi u- 
leiul din candelele stinse ale iconostasului, îl revărsai. 
Apoi, minuţios, fără grabă, începând cu rafturile 
de cărţi, încăpere cu încăpere, dădui foc. Cobor trep 
tele, însufleţind pe urma paşilor, duhuri. La ieşire 
am încuiat uşa. Străbătui nesupărat curtea de căr 
bune şi pornii, fără. ţintă, printre două rânduri de 
clădiri cu ferestrele în somn. Suspinăm uşurat. De-un 
vânt umed vâjîiau stelele. 
Inima împingea timpul înainte. 
Apoi se chinuiră semnele roşii ale focului şi pul 
pana cerului străluci ca rubinul. Fluiere şi goarne răs- 
biră până la mine. 0 emoţie cutreieră visul cartierului. 
Focul se înteţi şi prinse deplin, ca o orchestră în a- 
vân't. Si privind stăruinţa lui mistuitoare, înfiptă 
în oasele trecutului până la cer şi fără greş, mă isbi 
ca un pumn în piept, conştiinţa liberată a isprăvii: 
eu Darie, eu am făcut asta.