€ ( C
(POEZIA NOUA)
Oricare dintre manifestările de sensibilitate modernă îşi cuprinde desăvârşirea ei; fiecare (muzică, poezie, pictură)
îşi are libertăţile, destinderile sau constrângerile proprii. Ar fi o eroare deci să se desprindă dela început linia
comună spărgând fruntariile dintre sunet, cuvânt, culoare; şi totuş, numai prin calea aceasta se poate coborâ
până în măruntaiele epocei; de aci scapă formula însemnând îndelungile reacţii de laborator, limbă fixând un
ceas pe peretele vremei.
Poezia modernă trebuie primită aşâ dar de u parte ca o mână străbătând s’ngură printr’o apă. Desigur, răsu
netul acesteia îl vom găsi necontenit în toate celelalte realizări contimporane; tăria însăş a curentului actual
consistă în integralul tuturor eforturilor de pretutindeni: filon unitar, nerv vibrând acelaş în plastică, literatură
muzică, arhitectură, teatru. Există neîndoelnic, o intensă analogie, mai presus de trăsăturile înnăscut organice.
O analogie-esenţă; o analogie de corpuri geometrice.
Materialul poeziei moderne (ca şi al picturei) poate fi acelaş ca al poeziei de totdeauna. îmbogăţirea lui printr’o
sumă de elemente în urmă apropiate: invenţiei tehnice, operaţii matematice san bancare, e de pură suprafaţă.
De fapt, materialul a rămas acelaş; schimbată cu desăvârş ; re e însă interpretarea lui. Pentru spectator înţele
gerea aceasta scapă. Observaţia lui se loveşte dela început, fără putinţă de înaintare, de transformările din
afară; Pentru el arta nouă e o artă de revoluţie lipsită de suportul continuitate în timp. Inexact. De altfel în
artă ca pretutindeni, în domeniul social de pildă, revoluţia este exclusă. Se vorbeşte despre revoluţia franceză,
revoluţia proletară sau revoluţia cubistă, neţinându-se seama de însuş esenţialul proces de dezagregare a unei
stări de fapt şi de cristalizare lentă a unei alteia următoare. Fenomenul ignoranţei e uşor explicabil prin aceea
că mintea spectatorului ia contact cu o nouă etapă artistică sau socială în clipa însăş a desăvârşirii ei. Stărui
toarele cercetări de atelier, transformările de sâmbur germinând subteran cu încetul, rămân necunoscute.
In pictura modernă, descoperirea fundamentală, ideia de plecare (şi aceasta revine în mare parte lui Cezanne)
a fost: considerarea obiectului ca obiect în spaţiu posedând toate elementele de echilibru ale volumului: dimen
siuni, centru de gravitate, pondere. De aici: întreg sistemul constructivist de acum. îndepărtarea oricărui su
biectivism, integrarea portretului, peisagiului, naturei moarte, nu ca expresie de suflet ci ca existenţă materială,
organică iată în nucleu doctrina realizării contimporane. Din ea s’a desfăcut mai târziu, coadă de păun, curcubeu,
cer în amurg sau în zii toridă, ca trepte, înfăţişarea virilă a tabloului modernist.
Răsfrântă această atitudine în poezie, capătă o şi mai adâncă semnificaţie.
Substanţa poeziei noui — am spus — a rămas aceeas. Observarea ei e însă cu totul alta: ştiinţifică nu ca
precizie ci ca sistem: organică, obiectivă.
Poetul drumului de azi nu geme, nu se
emoţionează bolnav, nu-şi şterge lacrămile
de carnea uneori pietroasă a fluviilor.
Aspru, sub biciul lui turma stelelor latră
sălbatec.
Desigur, poezia nouă poate reluă temele
vechi: lacul, pădurea, marea, dragostea
toamna, etc. Dar aici toate acestea păs
trează întreagă prospeţimea duritatea pri
mitivă. Pulsează, plutesc incoherent real
precum în pământ cărbune.
Cu chipul acesta, poezia încetează de a
mai fi subiect; în locul fotografiei, sau
povestirei reproducere, elementele consi
derate în spaţiu, capătă o existenţă acută.
Poezia devine tren spărgând pupila în di
latare, munte cu schelet de lumină mare
cu dantelă şi lanţuri, câmp, acţiune pură
transpusă pe un plan de viaţă în creştere.
Problema poeziei deci nu se mai pune pe
catalogări diferite (erotic, naţional, istoric)
ci, poezia devine dintr’odată universal umană,
mo* .
V. Brauner