14
Dramă şi Comedie
Desen de M. H. MAXY
ORIGINILE
DRAMEI $1 COMEDIEI
LEGENDA
(O grădină exotică. Plante, flori, vegetaţii tropice. In
mijiocul scenei un cucalipt uriaş Jumătate din scenă e în
umbră şi jumătate în plină lumină. Trunchiul eucaliptului
formează linia de demarcaţie între umbră şi lumjnă. Intre
copaci mişună animale de tot felul. Un svon vag de
f oşnet de frunze, adiere de vânt şi susur de izvor. Din părţi
opuse apar simultan două făpturi bizare: un arlequin tânăr
învesmântat într’o haină albă acoperită de raze aurii, venind
din întuneric; cealaltă — un cap de Eremia bătrân — în
vesmântat în haină- neagră antică, intrând prin partea lu
minată a gradinei. Se apropie amândoi de eucalipt şi obser-
vându-se se scrutează surprinşi).
ARLEQUIN. (hohotind) Degeaba moşule, nu
sunt sperios. Ori cât ai fi tu cum pari. Totul în
mine şi la mine e călit în focul luminei (aiată
pomeţii, braţele şi genunchii). In cuptorul de
soare din care maică mea purcede lacrimile nu
trăesc. Uite, de aceia (arată frunzele din por
ţiunea luminată a grădinei) aici rouă a dispă
rut. A devorat-o mama ca să-şi poată aşterne
patul. Bagă de seamă: eu sunt vrednicul ei făt
şi prea se răsfaţă lacrima pe obrajii tăi veşteji
şi pe florile aceste fragede (arată flora din
partea întunecată) ca s’o pot răbda.
EREMIA. Mă uimeşte semeţia ta, tinere. Cuptorul de pa’2
şi lumină cu care te lauzi, Stăpânul meu l’a făurit (ridică
degetul spre cer), şi daca nu era tristeţea neagră a mamei,
care să-i sugereze frumuseţea armoniei contrastelor, mama
ta nu s’ar fi născut şi nici tu n’ai fi aci să-ţi râzi de mine.
ARLEQUIN. (voios) Se prea poate. Râd cu atât mai vârtos
(râde) E prinosul ce-1 aduc înţelepciunei mamei tale. Dar
stăpân cine-ţi este, dacă îngăduit mi-e să ştiu ? (maliţios)
Prinosul cuvenit acestui mare mucalit întrece chiar puterea
plămânilor mei sdraveni (hohoteşte frenetic).
EREMIA. (tragic şi declamatoriu) Stăpânul meu e cel ce
deasupra acestei bolţi a picurat pe flori lacrima de care
tu îţi râzi şi rouă pe frunze, pe care maică-ta le soarbe ca
să-şi aştearnă patul ; Stăpânul meu e cel ce deasupra
acestei boiţi a depănat marea draperie a reculegerii; Stă
pânul meu e cel ce...
ARLEQUIN. (cu gravitate prefăcută) Stăpânul tău e cel ce
mărinimos ca un Ţebaot mi te-a scos în cale, ca să-mi
umple paharul veseliei (hohoteşte) Acum ştiu : e însu-ţi
Ţebaot. Şi e stăpânul nostru, al amândurora. Şi te recunosc
şi pe tine, acum. îmi eşti frate, frate bun, nu moş cum îţi
spusesem adineauri. Iertăciune, moş frate, dar cu „mătu
roiul" ista (îi umblă cu degetele prin barbă) al tău, ai fi putut
să rămâi colo sus pentru a răcori pe marele Stăpân, atunci
când razele maichi-mi se înfig prea lacom în fruntea lui
divină (râde).
EREMIA, (furios) Piei pocitanie ! Cutezi să numeşti frate
pe copilul beznei divine ? !
ARLEQUIN. Fireşte. De vreme ce eu sunt copilul luminei
cereşti. De nu-ţi aminteşti, priveşte (râde batjocoritor) Dar
cum să-ţi aminteşti, când o vecinicie ţi-a trebuit să dibui
plângând spaţiul străpuns de mine c’un fulger de râs, că
lare pe o săgeată de lumină. De aceia, născuţi în
aceiaşi clipă, eu am rămas tânăr, iar tu stai orb şi gârbov
’naintea mea, o frate.
EREMIA. Nu-mi amintesc, e drept, dar nici nu vreau să
te cunosc.
ARLEQUIN. (sfidător) Zadarnic — ne aparţinem. Ne-am
aparţinut încă înaintea naşterii. Priveşte: născătoarele
noastre (arată întunericul şi lumina, cari despică în două
eucaliptul) născătoarele noastre înbrăţişate într’un etern
sărut, strângând între sânii lor întregul cuprins al pămân
tului acesta (cuprinde cu braţele întreaga grădină). O î m ’
brăţişare la fel ne-a născut şi pe noi şi sortiţi suntem să
trăim la olaltă. Nu în darn ne-am întâlnit aci: e fruntaria
predestinată unde ni se împlineşte ursita.
EREMIA. De ce ursită vorbeşti, măscăiice?
ARLEQUIN. (se strâmbă) De ursita pe care tu însu-ţi ai
cerşit-o, bocitorule uituc ! (râde voios) Dar frate îţi sunt
şi nu se cade să te chinuesc. Dealtfel, aceasta e menirea
ta, nu a mea. (schimbă tonul) De ce fel de ursită — mă
întrebi tu. Ia sfredeleşte-ţi puţin amintirile. Sunt, doar, trei
zile de atunci; numai trei zile: Stăpânul din cer coborî în
taină în grădină că să se încânte de vraja liniilor făurite
din neant. Peste toate, însă, mama ta aşternuse linţoliul.
Generos, cum îi şade unui creator, el nu i-o luă în nume
de rău. Ba, recunoscător că-i sugerase viziunea pulberei
de lumină, care să poleiască munţi şi văi, coline şi dâm
buri, flori şi ape, El coborî polenul alb din palatul său,
zicându-i Zi. Dar o lasă şi pe mama ta să-şi aştearnă pe
pământ neagra haină a reculegerei de câte ori mama mea
s’ar reîntoarce în templul ceresc pentru a umple mereu
pocalul cu pulbere luminoasă, ca să-l reverse a doua zi
peste minunăţiile acestea.
EREMIA. Amintirile încep să se desluşească. Dar mult e
de atunci.
ARLEQUIN. Şi stăpânul fericit de armonia înfăptuită, se
apucă să ţeasă hlamida fastuoasă,a mamei. Furat de fru
museţea ei, observă abia la sfârşit că o făurise prea mare
pentru cuprinsul acesta : câteva falduri atârnau, ca frânturi
de aripi, dincolo de pământ şi fluturau in haos. La celalt
capăt al pământului, o altă aripă, prisos al hlamidei negrei
tale mame, se sbătea şi ea între elementele furioase şi
plângea şi se văita amarnic.
EREMIA. (iluminat) încep să mă recunosc, reamintindu-mi
obârşia.
ARLEQUIN. Aşa-i. Erau faldurile prisoselnice ale vestmân
tului maichi-ti cu care marele Stăpân fusese la fel de
generos.
EREMIA. (tragic şi inspirat) Ne-am apropiat amândoi în
spaţiu, căci — acum îmi amintesc bine — din faldurile de
prisos ale celor două vestminte, Stăpânul ne-a zămislit pe
noi doi: tu, copil al luminei, eu, făt al beznei. Ne-am îm~
brăţişat. Tu, nepăsător râdeai; râdeai de ideia năstruşnică
a Celui de sus.