ANUL I!. 
No. 9 
DECEMBRIE, 1926 
POLITICA PLASTICA 
Există, neîndoios, o pătură de oameni ambigenă ca 
formaţie — deci cultă şi estetă — şi alta de oameni 
de treabă, — deci inteligentă şi deasemeni cultă, — 
cu o profundă şi accelerată revoltă pentru arta răs- 
vrătită a timpului nostru. 
Dacă publicaţiile de literatură orăşenească precum „Ade 
vărul literar“, „Universul literar“ (în cari se pot întâlni 
adesea şi unii dintre noi), ar reprezenta o anumita 
medie de literatură.... publică, atunci e bine definit că 
întreagă această medie o avem împotriva noastră. 
O altă pătură, mai îngâmfată şi mai preţioasă, cu ten 
dinţe proprii de creaţie, de revoltă şi determinări, s’ar 
mulţumi cu ideea „artei răsvrătite, dacă docţi! n’ar 
cunoaşte a priori provenienţa tuturor mişcărilor mo 
derne şi dacă n’am fi mai ales, noi, propovăduitorii ei. 
Toate acestea la noi, printre adversarii curentului 
cubisto-modernist. 
E cert că orice fel, orice gen de pictură reprezintă 
spaţial o problemă de sensibilitate şi spirit coloristic, 
isvorâtâ din nevoia exprimării plastice a unei indivi 
dualităţi în rut. Că această individualitate funcţionează 
pe baza unui concept de artă aprioric, e evident. 
Numai expresia sa rămâne să se desluşiască ca o for 
mulă ce-şi capătă viaţă proprie în măsura evoluţiei, 
determinând un timp, o epocă, o nevroză. Circulaţia 
ei poate oferi uneori situaţiuni echivoce. 
In ţara românească, există pictori aşa zişi clasici (adică 
emulii clasicismului italian, nordic, francez, german, 
etc.), pictori romantici simbolişti, pleinairişti, impresio- 
nişti, fauvişti, neoclasici, cubişti şi post-cubişti. Toţi 
cu pretenţia că reprezintă adevăratul spirit al artei 
celei mari! Fiecare însă, procuratorul unui curent bine 
determ’nat în evoluţia picturală europeană, şi fiecare 
susţinut de un public sensibilizat pentru fiecare gen în 
parte. Deci în excepţia didactică a cuvântului, o ţară 
cu material de artişti de 6—7 decenii, suntem nevoiţi 
să ne împrumutăm technica problemelor .trăite aiurea 
şi să le adaptăm nouă, conform capriciilor noastre, 
cum am întrebuinţa telefonul şi aeroplanu 1 , constituţia 
şi busola politică al nu ştiu cărţii Mussolini. 
De aceea ar părea că la noi, tendinţele de artă nu se 
stabilesc de creşterea organică a unui simţământ ar 
tistic, ci de abilităţile de acaparatori pentru cea mai 
curentă dintre mărfurile scutite de vamă. 
E tragicul soartei celor ce nu pot cunoaşte o evoluţie 
lentă, şi nici nu pot admite transpunerea directă în- 
tr’o spiritualitate proaspătă şi creatoare. 
Europa şi-a orientat civilizaţiile ei cu înfloririle şi de 
cadenţele succesive, dela Athena spre Italia, dela ţările 
nordice spre Paris. 
Condiţiunile de circulaţie ale tuturor valorilor în creş 
tere, fiind funcţionale de potenţa dinamurilor cu vi 
teză maximă, face ca relaţiile spirituale între popoare 
să se stabilizeze cu uşurinţă la un coeficient egal pro 
totipului european cu gravitatea la Paris. 
Fără datoria unei evoluţiuni curente, fără nevoia spe 
cificului românesc, ţara românească a oferit Europei, 
pentru metropola lumei, pe cea mai specifică apariţie 
plastică născută între hotarele ei, şi care reprezintă 
esteticeşte un punct culminant în însăşi evoluţia plas 
tică europeană, şi cea mai hotărîtă exemplificare a 
colaborărei unei individualităţi fără tradiţie de artă, cu 
spiritualitatea unui crez, sfărâmător de tradiţii. 
Cert e că nu toţi europenii Parisului, fac o artă ia ni 
velul unui Brâncuşi, Picasso, Cocte^u, Tzara,... etc. 
Cert deasemeni, că există încă un norod de inadap- 
taţi, şi de întârziaţi ai sensibilităţilor trecute ce rumegă 
din cocoaşa putinţei lor uzufructul marilor idealuri 
decedate, în văzul şi aprobarea admiratorilor lor es- 
tetizaţi la aceleaşi focare. Aceştia formează puhoiul 
tuturor declasaţilor, tuturor desamăgiţilor, puhoiul dra 
mei artistice. Meşteşugul lor, învăţat din copilărie, în 
veşnică durere, devine cu timpul acrobaţie artistică, 
seacă de orice conţinut sufletesc. Pe aceştia îi copiem 
aci la noi; prin intermediul lor, luăm contact cu arta, 
aşa zisă occidentală. 
Restul e ca adaosul de cicoare la o cafea trezită. Pu 
ţin costum naţ'onal, o floricică, o cosiţă, o ulcică, o 
horă ... o horă românească cu meşteşug franţuzesc. 
Pe de altă parte, în Franţa republicană socialmente 
şi reacţionară în artă, un tineret în deplină revoltă a 
evadat din formula vetustului academism, căutând o 
eşire, un luminiş. 
Manifestele incendiare ale lui Marinetti pe deoparte, 
dadaismul lui Tzara, Arp..., cubismul lui Appolinaire, 
Braque, Picasso, etc., au fost simultan isbucnirea vie 
condensată a unui popor europenesc, ce se căuta prin 
realitatea dubioasă a manifestărilor de artă servile tre 
cutului. 
O generaţie eroică din tineretul proaspăt s’a asociat 
atitudine, revoluţionare, ca apoi în liniştea laboratoa 
relor de curând deschise, să conlucre la marea reformă, 
prevăzută cu mult înainte de „meşterul dela Aix“ Ce- 
zanne. Expoziţia de arte decorative de anul trecut n’a 
fost numai un simplu semn de întrebare. Căci prima 
perioadă cubistă, ascetă prin mijloacele ei primare, a 
demonstrat existenţa unui simţ comun cu toată mul 
tiplicitatea atâtor sentimente particulare, produs al 
unor vieţi particulare. 
Infuzia curentuiui nou, produs al unei spiritualităţi 
epocale, s’a transmis prin toate arterele plăpânde ale 
circuitului spiritual european. Marea lecţie optimistă a 
depăşit oceanele. 
Noi, — de pe aceste tărâmuri, — am luat parte, spec 
tatori şi militanţi la şcoala nouă. 
Modernismul nostru nu e adaptarea curentului x sau 
sau y la noi, ci manifestarea integrală a aceluiaşi spi 
rit europenesc pe toată întinderea lui geografico-spi- 
rituală. 
De aceea modernismul nostru nu e şi nu poate fi, 
după cum au aerul s’o creadă băeţii deştepţi, un sis 
tem mecanic de gimnastică spirituală, împrumutat din 
occident şi adaptat la noi. Nucleele moderniste în 
plină creştere, reprezintă de aceea isbucnirile vulca 
nice ale spiritualităţii europene, aceeaş ca esenţă pe 
toată întinderea ei, ce se manifestă aici ca şi aiurea, 
biruind date psihologice şi climaterice, socotite până 
acum inalterabile. 
Modernismul românesc se integrează peisagiului spi 
ritual european, aşa cum o certifică cazul Brâncuşi. 
M. H. Maxy