1 
\ 
Desene 
ARGHEZISMUL 
Istoria scrisului românesc e încă ’n stadiul canavalei. Cele câteva Penelope academice continuă să împungă ’n vid 
izolând cu fiecare ac semnele de reper fixate pe gherghef acum un pătrar de veac. in jurul corolelor centrale, ba 
bele cu redingotă nu mai croşetează decât lacrimi. Puntea între eri şi astăzi e peiforată. Automat, Dragominştii dau 
târcoale lui Eminescu, minunându-se de câte ori îi surprind hereditatea’n nepoţi şi strănepoţi. Strădania n’ar fi aşa 
absurdă, dacă nu s’ar propti pe convingerea că valorile supravieţuiesc vremurilor legitimându-se în succesori, ca un 
tunet în ecouri. gg 
Statist ; ca arată în zilele noastre câteva zeci de Eminescu, toţi candidaţi la busturi, (ca şi cum soarele ar putea fi 
capturat în ciobuleţe-capcane) pentru justificarea truismului că geniul e exclusivist ca o sabie şi o teacă. 
Iată de ce generaţiile studioase, romuluşii lupoaicelor universitare cu barbişon sau barbă strâmbă — d-1 lorga e fără 
să vrea expresionist — nu cunosc decât un singur parastas şi un singur catehism „Convorbirile literare 14 . Dincolo 
începe neantul, care nu merită nici telescopul nici sonda. Existenţa lui, alta decât stearpă, se revelează totuşi în 
răstimpuri, şi la distanţă, ca grădinele tropicale : canonade de parfum, industrii de fulgere, aplauze de aripi rare, 
glasuri-baletiste pe strună, şi tot ce poate etcetera sugera nou. Nasul e insă constîpat. Efluviile rămân în pragul 
impermeabil, ca un stol de plicuri lângă o poştă oblonită. Nici unul măcar din curiozitate nu-şi pune mâna streaşină 
pe sprincene. 
Ar putea fi acolo geografii inedite de unde exploratorii se întorc plini de polen ca să fie taxaţi mistificatoi i, pro 
vincii bune de anexat patrimoniului anemiat, fabrici de ozon, cutii cu surprize, monştrii chiar pentru muzeele cu taxă 
sau simple pietre de mozaic pentru machiat zidurile vechi. Q 
Nu se mişcă nimeni. 
Nu ne miră deci ca d. Lovinescu care proiectase cândva un pas, (fenomen hiper-revoluţionai), să şi-l retragă, revenind 
la tradiţionalul sacâz mestecat de două decenii, flecăreala în jurul poporanismului. Pasul si hiţat (pe nisip ar spune 
d-sa) rămâne act temerar. Efectul însă, regretabil steril, a sporit doar cu o cifră romană tomurile gri. B 
Istoria scrisului românesc e priponită pe cele două şine, eminescianismul şi poporanismul. Cât priveşte simbolismul 
el a fost considerat simplă gripă, criză efemeră. Bineînţeles prevederea etnică luase măsuii prezervative. Afară 
de descântec, redorarea locurilor comune, procesiunile la Mirceşti sau la Vălenii de Munte, speculându-se pentru 
contimporaneitate, iluzoriu, fosforescenţa scheletelor. Un terapeut pentru potolirea febrei descoperise calmantul, îm 
pământenind maladia, cu acte de botez în regulă. Simbolismul devenise minulcscianhm. Hapul a fost înghiţit. Con 
secinţele. însă n’au întârziat să se manifeste spre gloria iniţiatorului. O însemnată parte din „cavalerii gliei 14 , suferiră 
contagiunea. Fenomenul a fost înregistrat sub „micul curent minulescian“, sau aşa ceva. Atât. 
S ES 
Astea toate ca să ne explicăm de ce geografii n’au caligrafiat pe atlas, un fluviu mai abundent, arghezismul. 
Apariţia lui Arghezi în tăpşanul literelor, a fost feerică şi surprinzătoare ca un duş de stele. Jumătăţile de om (In- 
genunchiaţii n’au picioare) ciobanii citadini ca şi precupeţii de zer critic, au stăruit multă vreme prosternaţi, de frica 
orbirii. Bravii cari s’au încumetat însă în grădina miraculoasă, dimineaţa, după ce Ceibul îşi scutura nestematele, au 
profitat. Astăzi au zestre personală. 
Influenţa lui Arghezi a fost rapidă şi integrală. Fără el generaţia ar fi întârziat cu două deceni 1 ', şi cei câţi-va chemaţi 
cu o experienţă. Generos, Arghezi şi-a golit toate sipetele, şi-a divulgat toate secretele. Cuvântul şlefuit pentru valo 
rificarea propriului său carat, economia imaginei, reflector riguros pentru detaliile plastice, parfumul şi apa regală, 
dantela veche şi covercoat-ul, arhaismul şi neologismul, averea poetului şi a gazetarului tânăr de astăzi, sunt ale lui. 
O clipă, când Arghezi la „Cronica 44 , era cloşca ouălor venetice, ne-am temut ca progenitura să nu-i roadă ficaţii, din 
exces de lăcomie. Inocenţi însă, tinerii s’au mulţumit să-i poarte pălăria şi să scrie lucruri tăgăduitoare cu propriul 
lui condeiu. v Astăzi însă unii nutresc gânduri paricide). H 
Arghezi a creat curent. Fie ca ochiul lui să nu contemple potolit generaţia cc-i aparţine, ci pentru gloria 
inovatorului de acum douăzeci de ani, să nu-i pară monştrii prunci de altă rasă, absurde manifestări pe 
cari le poate înţelege, chiar când nu le poate gusta. Arghesi nu trebuie să uite că Pegazul său de astăzi e 
motocicleta. F. Brunea