Full text: Integral : revista de sinteza moderna : organ al miscarei moderne din tara si strainatate (1)

„SEPT MANIFESTES DADA" 
Dadaismul — puşcă încărcată cu sgomot pur — isbutise acum câţi-va ani să inunde ţintirimele 
literare ale Europei, când pontifii rânduiţi pe vine în jurul moaştelor fumau profetic luleaua păcii. A 
fost prin surprindere un ceas panic — atac indian — cu intenţii prelungite în tomahawkuri, urlete, 
grimasă de sânge. Surpriza a fost şi mai mare când vii s’au regăsit vii. 
Scalpate numai moaştele. 
S’a strigat sacrilegiu. Aerul mirosea ofensiv a ^pulberărie. 
Tămâia care slujise secular, afrodiziac câtorva kilometri de generaţii literare, 
îşi pervertia neliniştitor virtutea, aducând cu aromele profane, cu alambicul 
dadaic. 
Pulverizatoarele tradiţiei căpâtarâ anotimp. Evantaiul, care reprezintă încă în 
artă alcov simplificat pentru evoluţia speciei, — din ventilator se descoperise 
numai metalul şi nu bâzâitul care e caracterul lui — deveni uzină de oxigen, 
prezervativ. 
Am asistat atunci la harţa fără nume a unei lumi ce-şi confecţionase beati 
tudinea dintrkin dop de vată auricular, cu o mână de haiduci în frac, umblând 
în dans negru, vorbind prin morişti, râzând din pistoale, împroşcând ca insec 
tele fugărite mirezme vecine cu pestilenţa. 
Era un match disproporţionat între piculină şi sirena de vapor, ceva ca o prevestire de cataclism, 
când omenirea buimacă mănâncă biblie şi face coadă la notar. 
S’au putut vedea atunci manechine cu săbiuţă şi fir, trântindu-se cu adversari goi, cari puneau 
mai presus de rozetă, un idol african, mai presus de manierizme imediatele legi fizice. 
Raţionamentul era absolut. Un om sau un câine, sau amândoi deodată, au dreptul să urineze piciorul 
unei statui. Dece să n’ai dreptul să uzi piciorul unui academician care-i o statuie anticipată?. 
Reacţiunea se oferi fireşte cu o porţie suplimentară de vată în pavilion. 
Dadaiştii între timp consumaseră ultimul praf de scărpinat. Triumfaseră. Dar la rândul lor surpriză. 
Treziţi după noaptea izbândei, băgarâ de seamă că dormiserâ fără să ştie sub zidurile Academiei. 
de M. H. MAXY 
Recitind manifestele lui Tristan Tzara — vraciul care descoperise într’un canton şviţerian, elixirul 
pentru flagelat nemurirea sedentară, ne-am îndoi poate de efectul formulei, dacă nu s’ar fi verificat 
graţie altora, infailibilă şi la noi. 
Apariţia lui 75 H. P., a fost ca o funestă proorocire astrală, cnut de derută, infuzie de terebentină 
pentru panica ploşniţelor literare. 
In mic — binoclu întors — spectacolul aplaudat odinioară. Sbucium între cardinale. Pentru întâia 
oară extremele deveniseră conservatoare. 
S’a strigat şi aci sacrilegiu când <pastişa> devenise argument astmatic. 
Deşi, spectatori, am savurat bravura, inoportună într’o planetă unde arsenalul criticei naţionale e un 
cornet cu confetti. 
Sforţarea se anula a priori, din lipsă de obiectiv. Ce caută artileria grea într’un ţinut cu mlaştini ?. 
Şaptezecihaşpiştii trebuiau să ştie că atâta vreme cât artistul va cerşi icoanelor şi semnelor liturgice 
leţcaia extazului, nu i se poate dărui din progres decât nasturii automaţi sau feştilele perfecţionate 
pentru opaiţ. 
75 H. P. a murit intoxicat cu lapte. 
Dadaismul a fost geniul şi providenţa inventatorului. Tristan Tzara astăzi rentier, speculează din 
trecut banii buni, talentul. 
E siesta sănătoasă, după un chef monstru când zeii poartă livrea, când cerul era unde-i 
astăzi chelia. 
Trufele semimestecate căzute sub masă, constitue acum cele şapte manifeste. Pe carnea lor 
aromată, urma dinţilor persistă ca un certificat de vigoare. 
F. B.
	        
Waiting...

Note to user

Dear user,

In response to current developments in the web technology used by the Goobi viewer, the software no longer supports your browser.

Please use one of the following browsers to display this page correctly.

Thank you.