Evreii în Cult
1 ; ; 1 •;
! 1
'Scopul unei naţiuni este să dea o cultură, a
scris cândva dl Â. C. Cuza. Naţiunea română
este pe cale să dea, la rându-i, o cultură. Calea
sfârşeşte departe, dincolo de orizontul generaţiei
noastre, sub streaşină altui veac. E un suiş greu
pe care-1 vor contemplă, depe culme, urmaşii.
Şi privind în trecutul pardosit cu inscripţii cari
mărturisesc trecerea paşilor noştrii precoci, —
ce pietre cu nume pe ele vor desluşi, ca rosto
golite şi puse de evrei pentru a netezi ascensiunea
la soclu? Cercăm! a luă cu gândul, depărtarea
cerută de legile perspectivei. Care a fost aportul '
evreiesc în cultura română, până în 1920? Chestiu
nea e interesantă azi, când frântura unei generaţii
fără pregătirea vieţei şi a şcoalei contestă celei ce
a trecut şi prin şcoală şi prin răsboi, dreptul şi
capacitatea de cugetare şi acţiune în ţara pe care a
mărit-o cu braţul şi cu mintea.
Evreii români au contribuit din răsputeri la
formarea atmosferei intelectuale propice unei des-
voltări culturale: Nu considerăm cultura nici cu
o imaginaţie de sculptor alegoric nici cu aceea
de profesor, Cultura nu e o femee frumoasă şi
gravă, drapată şi dreaptă, răsărind dintr'o mo
vilă de lire, flaute, tomuri, in folii, pe care stau
scrise date şi semnături ilustre — nu e nici un
tablou difuz de capete mai mult sau mai puţin
chele, de capete celebre aplecate în aureola lămpii
pe masa de lucru prăfuită, pe când, în toate părţile
năvăleşte penumbra odăii şi a secolelor. Obsedat
de un asemenea tablou nesigur Eliade Rădulescu
a dat tiparul nefast, — scriţi băieţi! dar s'a gră
bit să scoată „Curierul de Ambe Sexe", ceeace
înseamnă că eră îln secretul adevăratelor mij
loace pentru crearea atmosferei culturale. Gustul
de a ceti, interesul pentru artă, stimulentul pe care
o asemnea ambianţă îl constituie pentru artist, iată
ce a urmărit Eliad prin întreprinderile lui edito
riale, prin compania de traduceri şi localizări care
a decurs. E în aparenţă paradoxal să începem aşa,
Dar aceea ce ne izbeşte când cercetăm chestiunea
oportului evreilor în cultura română, este con
tribuţia lor formidabilă, este activitatea lor pre
ponderentă, pe tărâmul editorial. Spiritul lor co
mercial pe care-1 încriminează antisemiţii, a fă
cut în această capitală problemă a creării at
mosferei intelectuale aproape totul. Fără un pu
blic ademenit la cetire, trezit la frumuseţile artei
printr'o răspândire metodică şi perseverentă a
'ediţiilor ieftine, ce s.’ar fi făcut .băeţii cari.au
scris, nepoţii şi strănepoţii cari scriu, ai lui Eliad?
Şi dacă oficiala carte de cetire ar fi fost prin
miracol, suficientă, simpla producţie indigenă, fără
acea profuziune de traduceri,. la îndemâna, prin
preţ, a (Oricui, —< ar fi ajuns? Amintirea primelor
cărţi cetite răspunde singur^. Cine a uitat pe
Creangă, pe Eminescu, pe Conta, cetit în tipă
riturile lui Şaraga? Copilăria atentă a tuturor
îşi aminteşte de ediţiile Samitca, Pinoth, Cuper-
man, Baraş, şi Steinberg, Prin,,Biblioteca pentru
toţi a lui Alcalay, sute de mii ed cetitori au cunoscut
literatura universală şi pe autorii noştri. Editurile
Segal, ed Brănişteanu, ed Calafeteanu, tipăresc
şi azi, pentru cei cari vin mereu, cărţi eftine
şi bune. In sfârşit, atletismul economic şi
literar al d-lui Aristide Blank a întreprins în
în dimensiuni măreţe „Cultura Naţională". Unde
sunt intenţiile subversive ale acestor întreprinderi,
cari au tipărit foarte adesea până şi cărţi antise
mite? Se strigă editorilor că unii din ei s'au
îmbogăţit. Aceasta înseamnă a aborda o problemă
prin partea ei măruntă. Au trebuit vre-o şase zeci
de ani de activitate pentru a forma un public
cultural. Pentru aceasta trebuiau volumele, broşuri,
ediţii populare. — Evreii le-au dat, într'o pro<
porţie care permite concluzia că ei au creiat, a-
proape singuri, atmosfera noastră culturală.
Nu ignorăm, desigur, rolul şcolii primare.
Dar el nu e decât pregătitor. Cu mijloacele lor
puţine şi pentru numărul lor redus, evreii au
muncit onorabil, şi pe tărâmul şcolar. Rolul pre
sei, de-aşijderi, nu-1 nesocotim 1 .
Evreii s'au găsit aci, totdeauna, de partea gene
roasă a baricadei. Colaborarea lor pentru cuce
rirea libertăţilor şi pentru înfăptuirea reformelor
pe -cari le încearcă azi Brătianu al II-lea să le
gâtuie, se urcă în tim'p până la 1848, Se ştie
prea puţin că tovarăşe de luptă al lui Rossetti,
şi cel pnai intim 1 prieten a fost evreul Rosenthal
mort în timpul revoluţiei, în temniţele ungureşti,
pentru cauza românească. Nimeni nu-1 cunoaşte,
din nume, pe Iehuda Iscovescu, mort în aceleaş
timpuri, pentru aceeaşi cauză, la Constantinopol;
de colaboratorul „Republicei Române", a lui C.
A. Rossetti, poetul L. Fabian. Manualele noastre
şcolare, cari consemnă cu aviditate cele mai infime
din punct de vedere larg cultural, opere şi acti
vităţi, din pricina rolului lor precursoriu, nu-i
pomenesc pe aceştia.
Presa română a impus clasei dominante cele mai
mari reforme, prin simpla pregătire a spiritelor.
I-a impus chiar un ideal de care ciocoimea noastră
se peocupa foarte puţin şi am avut expropierea,
votul universal, şi răsboiul, în momentul când
aceste idei au devenit impulsiuni irezistibile la
ura Română
acte. A controlat politicianismul de afaceri şi l-a
ţinut în frâu, până ce politicienii s'au unit şi i-au
pus presei -căluş. Spectacolul ultimilor ani sub!
cenzură, vertigiul permiselor, fraudele complicate
cu incendii, n'au fost niciodată cu putinţă, pe o
asemenea scară, sub regimul de altădată al preşei
libere. Politicianii au reacţionat totdeauna în po
triva ideei cercând să strice unelta ei de răspân
dire, presa, să lovească animatorul ei: ziaristul.
In această luptă, în primele rânduri, alături de
marii noştri ziarişti, au stat şi stau şi astăzi, în
şujba idealurilor umanitare şi în slujba limbei
româneşti, colegii lor evrei. O ciudăţenie a vieţii
culturale dela noi a vrut adesea ca scriitorii cei
mai eminenţi să fie ziarişti de meserie şi dis
preţuiţi ca atari de scriitorii titraţi: S'ocietatea
Scriitorilor Români, ţarc de mediocrităţi în care
n'ar fi intrat ziaristul Mihail Eminescu, nu co
prinde în ocolul ei nici pe Tudor Arghezi nici
pe Galaction, nici pe Cocea. Evreii ne-au dat un
ziarist care ar ilustra orice literatură străină prin
graţia stilului, prin subtilitatea şi ironia lui deli
cioasă. Este H. Streitman, autor târziu a două vo
lume de esseuri, după o viaţă de pagini risipite.
Adăogăm că H. Streitman, e izolat prin ostilita
tea chiar a colegilor săi evrei, în mare parte; o do
vadă mai mult a eminenţei sale surâzătoare. Ci
tim 1 ades pe Em. D. Fagure, colaboratorul lui
Miile, şi -care rămâne în presa noastră o figură de
seamă: lipsit de supleţea şi forţa felină a lui
Streitman, — Fagure, n'a putut face salonul în
literatură, acaparat şi ţintuit de meseria-i grea.
Acelaşi cuvinte le avem pentru Constantin Graur
un dialectician de o luciditate socratică şi care
desţeleneşte terenul minciunilor noastre sociale,
cu o străruinţă de plug.
Ne place scrisul lui Labin, şi al lui Hasşar
şi al lui Enric Algazi, care îşi aminteşte de ţară
în coloanele lui „Le Temps".
Acestea despre „Jidanii în Presă" după o ex
presie scumpă a d-lui A. C. Cuza. Nu-i vedem
niciodată partea asupritorilor poporului, şi când
un ziarist evreu a plăcut d-lui Vintilă Brătianu, a
plătit cu libertatea sa crima de a-1 fi părăsit.
In literatura română, contribuţia evreilor, creşte,
progresiv, în cantitate şi valoare.
Manualele noastre cari nemeresc cu nemiluita
orice obscur versificator din trecut, şi izbutesc
să te desguste la vreme, de literatură, îşi îngă
duie luxlul de a ignora pe Ronetti-Roman. Avem
un respect eminescian toţi precursorii cari s'au
străduit cu limba românească si au transformat
jargonul greco-turc, apoi cel traneo-latin, în gra
iul acceptabil de azi. Totul însă trebuie rânduit
în muzeul de istorie literară. Trebuie părăsit punc
tul de vedere relativ românesc. S!ă ne întrebăm,
la fiece lucrare, veche sau nouă, dacă ea există
sau nu în planul literaturei universale. Să nu
ne întrebăm dacă] Vlahuţă a fost mai mare ca
Cerna, dacă Moldovanu e superior lui Liviu Re-
breanu, ci dacă vreunul din ei cel puţin, poate
să fie primit de cetitorii marilor literaturi străine.
Credem că până la Caragiale şi până la Al. Da
bila n'avem literatură pentru export. N’avem de
cât mari figuri culturale şi un poet din nefericire,
intraductibil.
Cu Manasse prin realismu-i acut, prin pitores
cul pe cărei- înfăţişează, prin verva diabolică
pe care o desfăşoară alături de un nobil dra
matism, trecem în arele repertoriu universal. E
un dar unic, în felul acesta. Şi Ronetti-Roman
n’a scris, viabilă, decât această singură operă.
Davila, însă; a mai scris ceva bun, în afară de
Vlaicu-Vodă.
Iată apoi un romantic evreu: multilateralul Ste-
uerman-Rodion, scriitor fecund, critic literar, po
lemist, gazetar, antologist, traducător harnic, şi
esenţial poet. E din seria Anghel, Iosif, Chendi,
cari îl apreciau mult, şi nici un istoriograf literar
cinstit, nu-1 poate smulge din galeria anilor 1900-
1910.
Rodion a fost un neliniştit, şi un animator,
întors de pe front, s'a sinucis în 1918, lăşând
una din cele mai bune lucrări de război: sonetele
din „Frontul Roşu".
Alături de el, mai tânăr însă, B. Nemţeanu,
poet delicat, cel mai precis traducător al lui
Heine în româneşte. A murit de ftizie în 191.9
Din ce^ în ce, pe măsură ce dela sine, se în
lătură vrăjmăşia şi deosebirile vremelnice de me
diu şi de rasă, numărul evreilor de talent în
slujba limbei româneşti se înteteste. Cu ultima
generaţie, —• cea simbolistă —' 1907—1915 ta-
berile artificial despărţite se contopesc.
La ^Insula" lui Minulescu, la „Noua Revistă
Română ’, la „Flacăra",, colaborează toţi deopo
trivă. Prejudecăţile dispar într'o frumoasă eflo-
rescenţă de personalităţi preocupate de artă, şi
productive. A scris atunci versurile lui inegprenate
de o rafinată sensibilitate D. Iaeobescu, poet evreu
regretat de toată generaţia românească actuală
şi care şi-a propus ca un pios' omagiu să-i pu
blice volumul postem. A murit în vârstă de 20
ani, în 1914.
La Iaşi, _ apăruse, opusă tradiţionalismului ex
clusivist ai „Vieţii Româneşti" revista „Versuri
şi Proză" a lui Alferd Hefter (Hidalgo) scriitor
şi polemist, şi mai târziu gazetar, printr'un im
perativ fiziologic. A scris la 18 ani (în colaborare
cu Jean Hefter), „Filozofia markistă în lumina filo-
Jzofiei contimporane", apoi „Pamflete socialiste".
Apoi „Din umbră" poeme în proză „Ariadna",
"tragedie într'un act şi „Despre concepţia ma
terialistă a Istoriei". Două volume de „Cuvinte
despre Ooameni” portrete nervos adâncite şi în
care credem că spiritul său de sinteză şi trăsă
turile bruşte ale stilului său şi-au găsit adevărata
expresie.
La „Versuri şi Proză” au debutat mai toţi
scriitorii tineri de azi şi au dus luptă firească de
a cuceri, pentru ei, publicul. Au debutat I. M.
Raşcu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru,, Al. O.
Theodoreanu, Perpesercius, B. Fundianu,, N. Da-
videscu, Claudia Milian, T. Arghezi, E. Furtună,
Al. D. Xenopol, G. Diamandi,, B. Luca, M. Cru
ceam' E. Speranţia.
In această epocă începe să se afirme, discret,
dar cu vigoare, un scriitor matur: B. Luca, (Bern-
stein), poet şi prozator de o greu realizabilă con-
ciziune, şi dramaturg care a stârnit, deopotrivă,
conflicte de idei.... şi conflicte de rassă.
Mai tânăr şi mai fericit, căci piesa lui a fost
.ascultată fără scandaluri antisemite, este A. Do-
minic (Reichman) autorul ,;9onatei umbrelor",
reprezentată şi la Berlin. Apoi Eugen Relgis, care
a scris câteva volume de fantezii, schiţe, ver
suri şi cărţi de propagandă umanitaristă, apare,
în lumea noastră literară ca singurul, din nefe
ricire, fervent, al marei cauze pe care o serveşte.
A înfiinţat primul cer umanitarist din ţară,
în directă legătură cu străinătatea şi cu grupul
Clarte.
In economia politică, evreii ne-au dat pe St.
Antirn, spirit ascuţit şi original, şi care, ple
când din presa cotidiană, a lipsit-o de una din
puţinele ei pene competente.
In critica română, în sfârşit,, evreii-români, prin
însăşi firea lor analitică, au un rost şi un loc
cu mult mai mare în creaţia literară propriu zisă.
Pentru Titu Maiorescu, ne-au dat pe Dobrogea-
nu Gherea. In locul inexistenţilor jyragomirescu
şi Lovinescu au pus pe H. Sanielevici, om de
vastă cultură, şi, trecând peste presumpţiozitatea-i
ostentativă şi adesea vizibilă, un bun clarificator
de idei, situaţii şi probleme. '
Ne-au dat apoi pe Ion Trivale (Netzler) cetitor
în mai multe limbi, critic sigur şi lucid, autorul
unui singur volum 1 de „cronic liierare" o serie
de portrete şi de esseuri cari denotă gravitatea
pierderei încercate încercate în persoana lui, în
1916, pe malul ţyunării sub gloanţele bulgăreşti.
(Continuarea în numrrul viitori
V. DANOIU.
Rusticus amor I
lui F. Aderca fftUjr
In păr avea un ochiu de bou (rea»/
— floare săracă —
Iar ochii ei trezi au ecou 1
de ochi de vacă; W
Amurgu’ncins se dizolvâ’n Jrl i
acid de fragă A
Şi-un bou răzleţ netam-nesan Wj J
pornea să ragă; Ig/jtf
Trecea prin noi un plug şi-Amor
t<Cum stă la coarne jjwggL
Dădea impuls brăzdarelor
să ne răstoarne; 1P»I
Trudite umbre aşterneau
sub noi pocladă
Şi’n tihnă boii rumegau, c
rar, în ogradă. VJ I
PERPESSICIUS SB .
Rugă
Loveşte-mă cu-amnarul planetelor sa fiu
Pe vatra veşniciei deodată focul viu,
Ce pâlpâe, trosneşte şi sare nebunatic
Dănţuitor albastru cu talpa de jăratic,
Cu sufletul de flăcări şi cu călcâiul gol,
Pândit mereu de-al umbrei neţărmurit ocol.
Pe mine nemurirea a prins pochiş de stânci
Descătuşe-mi isvorul cu apele adânci
Şi lasă'l pe sub sălcii să fie până’n mări
O fugă limpezită de-atâtea înstelări.
Nu puţul ce cloceşte, sălcie a lui apă
Vreau valul viu şi verde, ce fuge până crapă,
Dar care,-o clipă numai, ţinând în braţe vântul,
In curcubeu de raze îşi fălire mormântul.
. i _ , ION PILLAT